Felinologie extremă

„Mitrica a fost profund dezamagit aici, Codrine, dar, te vei mira poate, nu de oameni, ci de pisici. Da, da, chiar de mâte, pacientele lui iubite. Se plângea ca motanii autohtoni sunt necivilizati, lipsiti de maniere, aroganti incorigibil si obtuzi la tehnicile sale de terapie. Credea ca au o gena dacica în ei adânc rudimentara.” De trei ori consecutiv a creat mare zarva în Universitate colegul nostru de la Psihologie, Mitrut Mitran Mitrica, în ultimii cinci ani. Mai întâi, a uimit comunitatea academica atunci când, întors de la o specializare de zece luni în Statele Unite, a renuntat sa mai predea cursul care-l consacrase într-o anumita masura, intitulat Tulburarea comportamentala a anorexicului lipsit de imaginatie, si a solicitat, imperios, conducerii institutiei sa-i aprobe introducerea unei noi discipline în planul de învatamânt, în speta Etologia felina. „Ceva insolit, revolutionar, subtil si rafinat, de maxima actualitate pe mapamond”, preciza petitionarul în lungul memoriu pe care l-a depus la Registratura, însotit fiind de un grup agitat si curios de reporteri locali. Cu alte cuvinte, Mitrica dorea sa initieze, pe meleagurile noastre, o profesiune inovatoare (asumata, pare-se, de catre originalul universitar pe parcursul stagiului de cercetare peste Ocean), aceea de cat behaviorist – un fel de specialist în psihologia mâtelor. Pentru a fi convingator în demersurile sale, MMM si-a deschis, în paralel, un cabinet privat de „etologie felina”, frecventat de stapânii autohtoni ai unor pisici cu probleme de atitudine. Ca atare, Consiliul de Administratie si Senatul s-au lasat înduplecate, iar singularul curs propus de profesorul în chestiune s-a înfiintat. Studentii erau încântati. Procentul admitantilor Facultatii de Psihologie a crescut în anul urmator datorita acestei neasteptate oferte didactice. Totusi, Mitrut Mitran Mitrica nu s-a oprit din stârnirea de valuri, ci a mai surprins o data lumea, la scurta vreme de la debutul oficial al „etologiei” lui „feline”, când, pe nepusa masa, a decis sa-si schimbe, la Tribunal, numele.A devenit, nici mai mult, nici mai putin decât Felix Pisič (ultimul citit „Pisici”, cu accentul pe prima silaba). Personal, am banuit ca Mitrica se plictisise de redundanta vechiului „apelativ” ori ca si-a descoperit, subit, cine stie ce origini sârbe, însa mi s-a explicat ca, la mijloc, se afla dorinta etologului de a se situa „în tema” preocuparilor zilnice, lucru ce includea, desigur, numele si comportamentul. În privinta comportamentului, trebuia remarcat faptul ca, de un timp, Mitrut – în fine, Felix – se schimbase fizionomic: purta favoriti imensi, asemanatori celor din faimoasa rasa mâteasca (gigantica) Maine Coon si îsi lasase o mustata lunga si subtire, cu vârfurile (usor grizonate) ascutite, deliberat, în sus, ca la felinele tinere si robuste. Se povestea ca, în „tratamentele” psihologice aplicate pacientilor sai pisicesti, fostul Mitrica mergea chiar mai departe. Se aseza în patru labe în fata bietelor animale, clipea languros si des catre ele (pentru a stabili puntea de comunicare), mieunând totodata discret. Adeseori, când reactia mâtei era pozitiva, îsi freca obrazul îmblanit de cel al pacientului cu coada si se întindea afectuos pe podea, pe întreaga lungime a corpului lui, cu „labele” în sus, pregatit carevasazica de joaca. Amanuntul de a se numi acum Felix Pisič venea în completarea tabloului de ansamblu. Surpriza s-a instalat abia la cea de-a treia „transgresiune” a lui Pisič, de data foarte recenta. Exoticul personaj a decis deunazi sa-si închida „clinica”, sa-si dea demisia de la Universitate si sa faca cerere de emigrare în SUA. Ce se întâmplase oare atât de radical în viata profesorului? N-am putut sa ma abtin si am întrebat în dreapta si-n stânga. Un prieten comun m-a lamurit: „Mitrica a fost profund dezamagit aici, Codrine, dar, te vei mira poate, nu de oameni, ci de pisici. Da, da, chiar de mâte, pacientele lui iubite. Se plângea ca motanii autohtoni sunt necivilizati, lipsiti de maniere, aroganti incorigibil si obtuzi la tehnicile sale de terapie. Credea ca au o gena dacica în ei adânc rudimentara. Capac la toata povestea a pus un cotoi celebru în cartierul lui pentru cafturile în care se lasa antrenat cu alti rivali. Se numea Ciobanul, tocmai din cauza cojocului urias de blana aruncat de natura pe el, a dimensiunilor înfricosatoare si a cautaturii agresive pe care o oferea tuturor. Proprietarii l-au adus la tratament în cusca. Pisič a considerat ca ar trebui sa înceapa terapia printr-o periere generala. Îsi procurase de pe Internet o limba de pisica (din plastic), prevazuta cu zimti. Pe asta, de obicei, omul o tine în gura si, prin miscari mestesugite, maseaza cu ea pisica de-a lungul corpului. Fiind prinsa între dinti de stapân, mâta crede ca este linsa, dragastos, de o alta pisica si se relaxeaza. N-a functionat însa la solidul Cioban. Când s-a apropiat Mitrica de el cu chestia aia la bot, motanoiul a intrat în isterie si si-a hacuit, pur si simplu, etologul. A stat Felix trei saptamâni în spital pe tot soiul de antibiotice... Mai trist e ca si americanii i-au respins, iata, solicitarea de emigrare.” „Aoleu”, am tresarit, „si cum a reactionat, sarmanul, la auzul vestii?” „Cum sa reactioneze? Ca de obicei: a miorlait lugubru.”   Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza” din Iasi