Cât de serioasă este amenințarea Rusiei?

Sunt multe motive de îngrijorare: precaritatea descurajarii militare a europenilor, crizele geopolitice ale momentului, dar si starea de spirit din Occident. Avertismentele curg de peste tot; din Germania, de la ministrul Apararii, Boris Pistorious („pacea în Europa este departe de a fi o certitudine”), de la amiralul olandez Bauer, seful Consiliului Militar NATO, de la secretarul britanic al Apararii si comandantul Fortelor Armate din Estonia, de la think tank-uri si analizele din mass media: Rusia ar putea constitui o amenintare iminenta pentru tarile NATO. Generalul Eirik Kristoffersen, seful fortelor armate ale Norvegiei, crede ca Occidentul are la dispozitie doar „doi, poate trei ani” pentru a se pregati pentru un razboi cu Rusia. Ulterior Institutul de Studii Strategice de la Londra a avertizat ca Rusia ar putea miza pe faptul ca americanii nu vor reactiona daca vor ataca un aliat NATO cu arme nucleare tactice. E vechea dilema din perioada Razboiului Rece: în cazul unui atac nuclear vor sacrifica Statele Unite Bostonul pentru Berlin? Un document strategic secret al Germaniei ajuns în paginile cotidianului Bild (probabil nu chiar întâmplator) avanseaza un scenariu conform caruia se sugereaza ca dupa ce Rusia va învinge decisiv armata ucraineana, dupa o masiva ofensiva de primavara, va destabiliza apoi statele baltice fortând un incident de frontiera în fâsia Suwalki, la granita Poloniei cu Lituania, dupa ce va desfasura noi forte în enclava Kaliningrad si în Belarus. Lasând NATO în fata unei dileme: sa intervina riscând un al treilea razboi mondial sau sa abandoneze tarile baltice în voia sortii. În ciuda razboiului din Ucraina, care, iata, va intra în curând în al treilea an, multi trebuie sa fi fost totusi surprinsi de aceasta adevarata avalansa de avertismente grave. La urma urmei, nu cu multa vreme în urma, predecesorii lui Boris Pistorious (care a devenit între timp cel mai popular membru din guvernul de la Berlin, mult peste cancelarul Olaf Scholz, ceea ce spune deja ceva), spuneau ca Germania e înconjurata doar de prieteni, deci nu are de ce sa fie prea preocupata de situatia armatei. În timp ce de la Bruxelles si Washington ni se spunea ca marea amenintare sunt schimbarile climatice. Ei bine, scrie The Times, Europa descopera acum care este costul leganarii timp de decenii în iluzia ca, dupa terminarea primului Razboi Rece, lumea s-a schimbat radical, suntem deja în post-istorie. „Suntem pe cale sa redescoperim cuvintele lui George Orwell: «Mai devreme sau mai târziu, o credinta falsa se loveste de realitatea dura, de obicei pe un câmp de lupta».” Bugetul apararii Marii Britanii este astazi la jumatatea celui din 1990, iar reducerile succesive de buget au facut armata si celebra marina britanica sa ajunga la cele mai reduse efective de la razboaiele napoleoniene încoace. Ca o confirmare, presa de la Londra relateaza ca vasele de razboi britanice nu au munitie suficienta pentru a ataca obiective Houthi în Yemen. Iar prin alte parti din Europa lucrurile stau si mai prost în privinta capacitatii reale de lupta. Bugetul militar al Germaniei este astazi un sfert fata de cel din 1960 când era de 5- din PIB. Spune totul un detaliu jenant din 2015, când Ursula von der Leyen, care era ministru al Apararii în guvernul Merkel, a sugerat ca în cursul exercitiilor militarii sa foloseasca maturi în loc de pusti. Situatia pare sa fie atât de grava încât si în Regatul Unit, si în Germania se discuta despre posibilitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu. În timp ce, de partea cealalta, China a construit o formidabila forta navala, cu care ameninta Taiwanul, iar Rusia, care a trecut la o economie de razboi alocând pentru cheltuielile militare 40- din buget, are o armata de 900 de mii de soldati, peste 4 mii de avioane si 13 mii de tancuri. Valul de avertismente amintit anterior are cu siguranta menirea sa preseze atât clasa politica, cât si opinia publica sa ia act de o realitate deloc linistitoare. Mesajul e ca este nevoie de sacrificii si de determinare pentru a reface capacitatea militara de descurajare neglijata grav timp de decenii. Cei care îl transmit spun în esenta ca nu ne mai putem permite sa ne mai comportam asa cum am facut-o pâna acum. Dar cât de serioase sunt amenintarile din partea Rusiei care ar putea sta chiar la baza declansarii unui nou razboi mondial? Nu toata lumea e convinsa de asta. Unii spun ca pericolul este exagerat, ca de fapt obiectivele Moscovei sunt limitate, vrea doar sa i se recunoasca anexarea regiunii Donbas si Crimeei. Asa ca a fost o mare eroare, se spune, ca Vestul ar fi determinat Kievul sa renunte la semnarea unui acord pentru încetarea ostilitatilor, negociat la Istanbul. Lucrurile ar fi fost transate acum si s-ar fi evitat enormele pierderi de vieti omenesti. Si ca oricum Kremlinul nu face decât sa raspunda, sustine John Mearsheimer, cel mai important exponent al asa-numitului curent geopolitic realist din America, la expansiunea agresiva NATO în Est. Numai ca atunci e greu de înteles de ce în faza initiala Rusia a atacat direct Kievul si de ce s-ar fi multumit prin acordul de la Instanbul, altfel decât eventual din ratiuni temporare tactice, sa i se recunoasca controlul asupra unor teritorii pe care le detinea deja. Obiectivele strategice ale Rusiei nu s-au schimbat: instaurarea unui regim de tip Belarus la Kiev si pe termen mai lung, în functie de oportunitati, rediscutarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa. A afirmat asta de altfel explicit în documentele înaintate Washingtonului în decembrie 2021 în care se solicita, între altele, revenirea NATO pe aliniamentele dinainte de 1997. Probabil ca, asa cum se spune într-o analiza din Geopolitical Monitor, Rusia chiar daca ar dori sa subjuge militar întreaga Europa, asa cum mai auzim periodic de la Dmitri Medvedev, care în mod ironic era vazut în timpul mandatului lui Barack Obama ca fiind personalitatea liberala din conducerea Federatiei Ruse, sau Alexandr Dughin care vorbesc despre un „spatiu euroasiatic de la Lisabona la Vladivostok”, nu are capabilitatile militare si economice sa faca asta. De altfel ni se spune adesea ca PIB-ul Rusiei este comparabil cu cel al Italiei. Numai ca nu PIB-urile se confrunta pe câmpul de lupta, iar acolo intra în joc multi alti factori. „Ceea ce Kremlinul intentioneaza sa obtina este hegemonia regionala în asa-numita «strainatate apropiata», în Europa de Est si tarile baltice, Transcaucazia si Asia Centrala - si apoi sa redeseneze arhitectura securitatii europene într-un mod care sa serveasca interesele nationale rusesti”, scrie Geopolitical Monitor. Ceea ce este probabil corect, dar deloc linistitor, cel putin în ceea ce ne priveste. Daca reobtine controlul asupra Ucrainei, Moscova spera ca deteriorarea situatiei globale - vedem deja cum au degenerat lucrurile în Orientul Mijlociu sub imboldul Iranului, cum militiile Houthi au perturbat serios traficul comercial prin Marea Rosie si cum tensiunea în zona Taiwanului ramâne ridicata, în combinatie cu evolutiile politice din Statele Unite - ar putea duce daca nu la o retragere cel putin la o dezangajare semnificativa a Americii din Europa. În aceste conditii, europenii ar fi nevoiti sa accepte o rediscutarea a aranjamentelor de securitate de pe continent. Pretul fiind cedarea catre Rusia a unei sfere de influenta în Est. Ideea ca ambitiile Moscovei s-ar limita doar la Donbas si la mentinerea Ucrainei în afara NATO este la fel de naiva ca aceea ca daca nu ar fi fost Putin la Kremlin ar fi fost liniste în Ucraina. Interventia militara din Ucraina, ca si dorinta Rusiei de a-si recupera statutul de mare putere în Europa si controlul asupra unei sfere de influenta Est nu trebuie privite drept niste dorinte personale ale lui Putin, subliniaza atât istoricul Dominic Lieven, profesor la Universitatea Cambridge, al carui stra-strabunic a fost unul dintre prietenii tarului Alexandru al II-lea, cât si istoricul american Stephen Kotkin, ci ca expresia sentimentelor de furie si de umilinta ale elitelor rusesti fata de decaderea tarii lor de la statutul de putere imperiala, de superputere în perioada Uniunii Sovietice, la cel actual. În ultimele sute de ani, mai subliniaza Lieven, elitele imperiale ruse au trait cu sentimentul unui destin exceptional, al unei misiuni istorice civilizationale exceptionale pe care o aveau de îndeplinit. Acest lucru a fost valabil si în perioada Imperiului Tarist si în cea a Uniunii Sovietice. Asa a ajuns Rusia, în ultimii 300 de ani, în diferitele ei alcatuiri, sa se extinda în fiecare an cu un teritoriu egal cu cel al Olandei, remarca Françoise Thom, într-un amplu eseu, Paralizia vointei. Occidentul, atât de preocupat în aceste zile de amenintarea Kremlinului, a dat dovada de o crasa distopie geostrategica, ignorând senin avertismente precum cel lansat în 2015 de Andrei Ilarionov, care a fost în perioada 2000-2005 consilierul lui Vladimir Putin pentru politici economice si chiar reprezentantul personal al acestuia în G8, grup din care Federatia Rusa facea parte atunci. În cadrul unei conferinte care a avut loc în Lituania în 2015, Andrei Ilarionov, care între timp devenise un opozant deschis al liderului de la Kremlin, a spus ca Rusia se pregateste de un conflict major cu Occidentul înca din 2005. Din punctul de vedere al lui Vladimir Putin, Rusia vrea sa-si ia revansa dupa „înfrîngerea” suferita la încheierea Razboiului Rece. Între elementele luate în calcul fiind si planurile de anexare a Crimeei si de interventie în estul Ucrainei. Cu acel prilej, fostul consilier al lui Putin mai facea înca o observatie importanta. Aceea ca practic Moscova a „legalizat agresiunea externa”, prin prevederi concrete existente în legislatia nationala referitoare la asa-numita „lume rusa”, despre care Putin a vorbit explicit în cursul unei manifestari care marca aniversarea crestinarii popoarelor slave. Vladimir Putin împarte lumea occidentala în trei mari tabere: 1. Occidentul anglo-saxon (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada); 2. tarile din „prima linie”, respectiv Polonia, România si tarile baltice; 3. un spatiu al Europei continentale (în principal Germania, Franta, Italia) care, spera Kremlinul, ar putea ramâne neutre sau chiar balansa de partea sa. De aceea, Moscova îsi propune ca obiectiv strategic decuplarea „frontului anglo-saxon” de „tarile din prima linie”, ceea ce îl facea pe Ilarionov sa spuna atunci ca „nimeni nu ar trebui sa doarma linistit nici la Vilnius, nici la Riga sau Tallin, dar nici la Bucuresti”. Daca revenim la Françoise Thom si la situatia din prezent de pe frontul ucrainean, aceasta excelenta cunoscatoare a spatiului rusesc, unde a stat patru ani, remarca cu îngrijorare ca aceasta seamana îngrijorator de bine cu cea din Finlanda din martie 1940. Finlanda fusese invadata de Armata Rosie pe 30 noiembrie 1939 si, la fel ca februarie 2022 în cazul Ucrainei, s-a crezut si atunci la Moscova ca totul se va termina în trei zile. „Stalin pregatise deja un guvern comunist care urma sa fie instalat la Helsinki. Rezistenta eroica a poporului finlandez si succesele initiale fulminante ale acestuia au stârnit admiratia democratiilor si un torent de declaratii de sustinere din partea Parisului, Londrei si Washingtonului. Dar, dupa esecurile initiale, Rusia si-a revenit. La 11 februarie 1940, liniile finlandeze au fost rupte. Maresalul Mannerheim si-a reconstituit apararea pe o a doua linie, dar si aceasta a cedat pe 19 februarie. La 28 februarie, Mannerheim a considerat ca apararea era epuizata. Rezervele de munitie erau epuizate. La 29 februarie, guvernul finlandez a decis sa deschida negocieri de pace. Frontul era în pericol sa se prabuseasca complet. La 11 martie, Franta si Marea Britanie, care dezbateau de luni de zile forma de asistenta care sa fie oferita Finlandei, au promis oficial ca o vor ajuta daca aceasta va solicita asta: un corp expeditionar aliat urma sa fie trimis începînd cu 15 martie. Dar la 13 martie a fost semnat armistitiul.” Un armistitiu prin care Finlanda ceda atunci aproximativ 11- din teritoriu. Ceea ce stârneste acum îngrijorare nu e numai starea precara a descurajarii militare reale pe care europenii o pot contrapune Rusiei, suita de turbulente majore globale si frontul anti-occidental consolidat în jurul Rusiei si al Chinei, ci poate în primul rând starea de spirit din Vest. Se vorbeste din nou despre inevitabila decadenta istorica descrisa de Spengler si Gibbon. Ilustrata, de pilda, de lipsa dorintei de a lupta, în special în rândul milenialilor. Conform unui sondaj GB News realizat în Marea Britanie doar 17- dintre britanici spun ca „as lupta de bunavoie pentru tara mea”, în timp ce 30-  spun ca „as face tot ce este posibil pentru a evita sa lupt pentru tara mea”. Si lucrurile nu arata foarte diferit în alte tari de pe continent. E adevarat, s-a mai întâmplat asta în trecut. În anii 1980 erau mari demonstratii în Germania împotriva amplasarii unor rachete de croaziera ca replica la cele sovietice, sub sloganul „Mai bine rosu decât mort”. Numai ca atunci, pe de o parte, capacitatea militara de descurajare a Vestului era mult mai solida decât acum, iar împotriva sa nu era o coalitie formidabila, constituita din Rusia, China, Iran alaturi de Coreea de Nord si multi simpatizanti din Sudul Global. În plus, scriam cu aproape un an în urma, „curentul progresist radical «woke», influent si la Bruxelles si în America, i-a oferit totusi lui Vladimir Putin munitie ideologica în confruntarea cu Vestul permitându-i sa exploateze faliile create în societatile occidentale. Alaturi de resentimentele anti-occidentale nascute din experiente emotionale personale, acesta este unul dintre principalele motive ale simpatiilor pro-putiniste de la noi, surprinzatoare daca avem în vedere ca din punct de vedere istoric Rusia, care a si acaparat prin forta teritorii românesti, ramâne principala amenintare pentru România”. În ultimele decenii am asistat în Vest la o masiva campanie de dezbinare  interna, de discreditare a valorilor civilizatiei occidentale, a istoriei sale. S-a creat astfel o imagine negativa caricaturala care, observa un comentariu din The Times, atunci când acuza Occidentul de toate relele de pe planeta „rareori ia în considerare ceea ce am putea numi contrafactualul plauzibil: cum ar fi aratat lumea daca la conducere ar fi fost islamistii, bolsevicii sau Partidul Comunist Chinez? Context în care nu putem sa nu ne punem întrebarea legitima: de ce ar lupta tinerii de astazi pentru un sistem pe care au fost învatati sa îl dispretuiasca?”