Psihiatrie

Stingherit, insistând ca doreste discretie, doctorul ne-a comunicat faptul ca Leruta suferea de „Complexul Mesia”, aflându-se în grija lui de mai multi ani. Ne-a explicat pe scurt specificitatea acestei maladii. Bolnavul se crede un erou (mesianic), a carui menire pe Pamânt ramâne salvarea semenilor. Cu orice pret si în orice conditii. Întâmplari stranii din spatiul academic îmi revin, periodic, în minte. Spun „stranii”, pentru ca, la vremea petrecerii lor, ele au avut darul sa ma socheze. Azi însa, curios, mi le amintesc mai curând cu duiosie. Episodul examenului de licenta cu Leruta reprezinta un astfel de moment. Prin vara lui 2018, un reputat psihiatru ne-a contactat pe noi, anglistii din Universitate, cu o solicitare neobisnuita. A venit personal la Catedra (unde ne strânseseram cu totii, frematând de interes) si, cu aer conspirativ, ne-a rugat sa-l ajutam în tratarea unui caz. „Cazul” era fosta noastra colega (pe atunci, deja pensionara), Prof. dr. Leruta Necas. Stingherit, insistând ca doreste discretie, doctorul ne-a comunicat faptul ca Leruta suferea de „Complexul Mesia”, aflându-se în grija lui de mai multi ani. Ne-a explicat pe scurt specificitatea acestei maladii. Bolnavul se crede un erou (mesianic), a carui menire pe Pamânt ramâne salvarea semenilor. Cu orice pret si în orice conditii. Eu observasem ceva la Leruta înca din anii când ea mai activa. Era mama studentilor napastuiti sau, mai degraba, presupus napastuiti – cei care inventau tragedii personale pentru a-si promova examenele. Doamna Necas le oferea credit nemijlocit si îi lua sub aripa, luptându-se ca o leoaica dezlantuita, cu „sistemul”, pentru izbavirea lor. În final, nu îndrazneai sa mai zici nimic si treceai nota 5 în catalog, cu mâna tremurânda, sub privirile aspre ale Lerutei. În spatele protectoarei providentiale, dezmostenitii soartei, încolonati militareste, faceau plecaciuni spasmodice, suierând – „Saru’ mâna! Saru’ mâna!” Acum chestiunea era grava, ne-a avertizat psihiatrul. Profesoara banuia ca meseria sa de (fost) dascal avea conotatii transcendente. Îi fusese harazita pentru a salva perifericii de la colaps. De aceea, se pare, dupa iesirea la pensie, Leruta se apropiase de grupurile de homeless people din urbe, carora le preda, pe strazi, în limba engleza, cursuri despre Shakespeare, Defoe, Swift, Austen, Dickens, Hardy, Conrad, Woolf, Joyce, Fowles, Lodge si altii. Doctorul a marturisit ca încurajase entuziasmul educational al pacientei sale. Bolnavul lasat sa se manifeste în universul lui imaginar, ca si cum ar fi în cel real, are sanse mai mari de „trezire” decât cel scos brutal din propriile-i halucinatii, ne-a asigurat medicul. La prelegerile stradale ale doamnei Necas au participat zeci de amarâti – iesiti de prin boscheti, canale si fundaturi. Multi cica si-ar fi luat, asiduu, notite. Toata agitatia a durat fix patru ani (Leruta nu agrea deloc modelul academic „Bologna”, de trei ani, asa încât si-a convins „corpul studentesc” sa accepte formula de învatamânt de tip vechi). Culmea, psihiatrul s-a declarat multumit, sperând ca, la sfârsitul ciclului didactic, pacienta, convinsa ca a eliberat lumea prin profesorat, se va linisti. Calcul gresit! Leruta a cerut o încheiere legitima pentru promotia ei de „anglisti”: cu examen de licenta în toata regula! Aici interveneam noi, a constatat doctorul abatut. Trebuia sa-l sprijinim, pentru binele colegei noastre. Mai precis, trebuia sa organizam un examen fals de sustinere a tezei de licenta, în care Leruta (ca îndrumator stiintific) si „absolventii” sai (în postura de candidati) sa fie personaje principale. Ne-am uitat lung unii la altii, dar contextul nu permitea nuante. Doamna Necas ne fusese tuturor profesoara. Eram obligati sa o ajutam. Am organizat asadar, în scurt timp, un examen de sustinere a lucrarilor de licenta ca la carte. Psihiatrul, solidar, a hotarât sa stea alaturi de noi pe parcursul derularii evaluarii. Eu, norocos din fire, m-am procopsit presedinte de comisie. Leruta, fericita, a luat loc în sala, în calitate de coordonator… Apoi au început sa apara, rând pe rând, „candidatii”. Mi-i amintesc clar pe sotii Buric (au intrat, tinându-se de mâna si topaind ca doi cintezoi, s-au oprit o secunda, au rânjit cu un fel de afectiune universala, dupa care au iesit iute, cu salturi grotesti), pe fratii siamezi Tatanica (erau lipiti spate-n spate si aveau, amândoi, forme de strabism sever; mai întâi, s-a întors Jenica înspre noi si a spus ceva similar vocabulei „Îngî”, iar, ulterior, Taica a rostit „Îgnî”, ceea ce demonstra, confrom explicatiei doctorului, ca se raportau unul la altul precum imaginile din oglinzile rasturnate) si pe Nea Porfir (a venit întunecat, a strigat –„Ffff-uck yyy-ou!” – si a plecat furtunos). Ca „presedinte” al „comisiei”, am considerat ca trebuie sa plusez (terapeutic) si le-am comunicat tuturor – „Perfect! Nota zece!” Am vazut-o pe Leruta zâmbindu-mi languros. Medicul însa, îngrijorat, s-a aplecat catre mine si mi-a soptit: „Aveti grija ce spuneti! Pacienta Necas sufera si de o varianta de sapiosexualitate, adica e atrasa de barbatii destepti, a caror desteptaciune se verifica tocmai prin aprecierea muncii ei intelectuale. Sa nu facem si o casatorie de forma acum!”   Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi