O horă sufocantă

Tot la patru ani odata, în ianuarie si octombrie, Iasul are parte de niste vizitatori rari si nepretuiti, a caror iubire de Moldova nu se risipeste zilnic, în decizii benefice pentru acest popor napastuit, ci se afirma viril, de pe podium, la microfon, în Piata Unirii. Sa-i primim cum se cuvine, cu pâine, sare si adevar! Dupa cum am mai scris pe aici, 24 ianuarie este, an de an, prilej de sarbatoare la Iasi si de indiferenta sictirita la Bucuresti. Desi ar trebui sa fie invers. La Iasi, Primaria restaureaza Sala cu Elefant a Muzeului de Istorie Naturala, locul în care elita moldoveneasca a convenit sa-l aleaga domn pe colonelul Cuza (care nici nu era prezent), în timp ce la Bucuresti, Hotelul „Concordia”, unde a fost negociata stratagema alegerii lui Cuza si în Valahia, cu pretul mutarii capitalei cât mai departe de agresorul rus (care tot umilea militar Imperiul Otoman!), este si azi într-o graitoare ruina, un memento pentru soarta destinata Moldovei de atunci în colo de catre politicienii „de la centru”. Cum fac mari eforturi sa-mi tin în frâu adjectivele si iritarile, v-as cere îngaduinta ca, la 165 de ani de la altruistul sacrificiu al Iasului pe altarul proiectului statului românesc, adica de la Marea Unire din 1859 fara de care 1918 nici nu ar fi putut fi imaginat, sa va spun o poveste cu tâlc. Pe 1 ianuarie 1832 se înfiinta la Iasi Arhiva Statului Moldovei, o institutie de cultura a carei misiune majora a fost si a ramas pariul cu Istoria. Altfel spus, o institutie moderna care strângea si pastra pentru eternitate documentele relevante ale ocârmuirii, ale cancelariei domnesti, ale statului în general facând ca seriile cadentate de vremelnici demnitari si conducatori sa nu treaca în uitare dupa ce dispareau din functie, ci sa fie pomeniti de-a lungul timpului în functie de vrednicie sau, daca era cazul, de ticalosie. Era o institutie creata ca urmare a primei forme de Constitutie, Reglementul Organicesc al Moldovei, la sase luni dupa surata sa din Tara Româneasca si era condusa de creatorul arhivisticii moderne, polihistorul Gheorghe Asachi. La acea vreme, „arhivistul statului” avea rang boieresc. Maretia ei a durat trei decenii. În 1862, gratie uriasului mecanism de modernizare a institutiilor românesti (adica din ambele principate la un loc) gândit de Kogalniceanu si promulgat de Alexandru Ioan I, arhivele iesene se topesc în Directia Generala a Arhivelor Statului, organism central (si centralizator!) a carui suprematie va ramâne intacta pâna astazi, când vechea arhiva „de tara” de la Iasi este redusa la statutul umilitor de serviciu judetean. Rând pe rând valorile moldovenesti au fost carate la Bucuresti facând fala colectiilor centralizate si adâncind nedreptatea si deprecierea unei institutii de rang national. Daca arhivele ministerelor Moldovei sau a manastirilor moldovenesti (însumând cinci camioane) au revenit în anii din urma la Iasi, locul lor firesc, multe dintre valorile de aici au ramas pe vecie în capitala, din ratiuni de privilegiere a centrului. Tocmai pentru ca patrimoniul iesean a fost în permanenta o provocare pentru Bucuresti, în ultimul secol si jumatate a functionat o insidioasa politica de subminare si persecutie a Iasului, tratat drept un concurent periculos, care trebuie anihilat. Astfel, de-ar fi sa luam drept exemplu arhivele, acestea pâna în 1977 nu au avut nici macar un sediu propriu, iar alocarile bugetare au fost întotdeauna mai mici decât se cuveneau. La un patrimoniu inestimabil (peste 300 de pergamente si documente începând de la 1365!), nimeni nu ma crede când spun ca arhivele iesene nu au senzor de fum în depozite si nici supraveghere video. De rafturi mobile sau sisteme moderne de anihilare a focului fara apa (cu gaz inert, bunaoara) cum vedem prin filme sau prin Bulgaria, nici vorba! În urma cu douazeci si cinci de ani, primarul de atunci al Iasului, înduplecat de situatia alarmanta a lipsei de spatiu (cum sa ne facem misiunea de salvare a istoriei daca nu avem unde sa depozitam arhivele marilor institutii pe care, conform legii, ar trebui sa le preluam dupa 30 de ani de la constituire?), a deschis o investitie pe care a predat-o, cu protocol semnat la nivel de ministru!, Ministerului de Interne pentru finalizare. A, am uitat sa spun: România e singura tara europeana care pastreaza regula stalinista de a avea arhivele în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, desi, ca pastratoare a documentelor statului, arhiva ar trebui sa fie o agentie nationala în subordinea Secretariatului General al Guvernului. Ca în Bulgaria! Daca nu ar fi un risc prea mare, mi-as invita cititorii sa faca o vizita în acest corp de cladire lasat de izbeliste de Ministerul de Interne din 2003 încoace si care azi e o rusine pe obrazul unui oras istoric si cultural, un schelet de beton cu acoperisul prabusit. Dar, ca în orice poveste, se poate si mai rau. În anul 2011, zelul „reformator” al unui presedinte a carui posteritate va fi pe vecie acoperita de resentimentele românilor, a ajuns si la Ministerul de Interne. Acolo, sub presiunea unei clici cu epoleti, un ministru infam (al carui nume vom avea grija sa fie pentru totdeauna damnat în arhive!) a gasit solutia taierilor de posturi si fonduri în ograda lui. De la institutiile de forta? As! De la arhive! Directia generala a devenit o directie oarecare, 41 de directii judetene au fost transformate în servicii si birouri si, da, 700 de posturi de arhivisti si arhivari au fost macelarite dintr-o trasatura de stilou. Desi angajati de serviciul central, ne-am trezit printr-un artificiu legislativ „teritoriali” (sic!) fiind arondati financiar si logistic la fiecare Inspectorat judetean de politie care, spre nestinsa lui bucurie, trebuia sa rezolve problemele cu banii putini alocati judetean de IGPR. Nu mai insist asupra noptilor nedormite de seful IGPR de grija arhivelor sau de deturnarea fondurilor initial trimise spre arhive catre alte „prioritati” atâta timp cât oala financiara era comuna. Voi spune apasat totusi ca, de aici, din 2011, a pornit o nedreptate monstruoasa care nu e rezolvata nici azi. Am aflat astfel ca „teritorialii” sunt suboameni. Ca în legea salarizarii functionarilor publici, varianta scandaloasa din 2017, lege asa-zis unica unde categorii profesionale cu capacitate de santaj politic si electoral erau mai „unice” decât altii, salariatii arhivelor erau de doua feluri: decent platiti în aparatul central si fraieri de la tara, „da’n provincie”, care la studii egale, vechime egala si fisa a postului echivalenta, luau, din pix, cu 30 la suta mai putin. C-asa-i în tenis, vorba lui Toma Caragiu. La demersurile noastre disperate de atunci, un stimabil sef de comisie de munca din Parlament ne-a spus simplu, în limbajul lui de acasa, cam ce face el cu greva noastra de cinci sute de oameni. Azi, când în OUG 128 suntem iar ignorati si ticalosia bugetara persista, lucrurile au mai evoluat, limbajul mincinos s-a mai rafinat. Bunaoara, un distins dinozaur politic de la Ministerul Muncii ne-a explicat afabil, asa cum se cuvine unor interlocutori mai înceti la minte, „ca doar nu ati vrea acum ca la Vaslui sa aiba acelasi salariu ca la Bucuresti? Cheltuielile sunt altele în capitala, nu va este clar?” Sigur ca în fata argutiei sale intempestive apelul la lege, la Constitutie, la garantarea egalitatii de sanse si alte asemenea baliverne de folosit doar în campanie electorala, era nu numai inutil, ci, date fiind capacitatile intelectuale si morale ale ipochimenului, chiar inutil. Ce vreau sa spun, pe scurt? Atâta timp cât Constitutia garanteaza egalitatea în drepturi, iar Legea functionarului public pleaca de la premisa acestei egalitati ca garant al intersanjabilitatii functionarilor, va rugam, stimati demnitari, sa rezolvati de urgenta aceasta scandaloasa, nerusinata, inacceptabila si iritanta discriminare între functionarii publici ai arhivelor din tara si cei din aparatul central cu atât mai mult cu cât suntem de fapt angajatii aceluiasi serviciu de la Bucuresti, nu directii descentralizate judetene, cu personalitate juridica. Îndreptati macar inegalitatea si aduceti-ne alaturi de ceilalti functionari publici ai Ministerului de Interne din prefecturi. Lasati-ne, va rugam, sa respiram, nu ne mai sufocati cu vorbe goale si promisiuni desarte. Faceti ce se cuvine, si poate ne prindem în hora cu dumneavoastra. Si va promitem ca va ajutam sa câstigati „pariul cu Istoria”! Daca veti merita.   Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor