Poem pentru „Madrigal” (II)

Prin ce s-a detasat corul „Madrigal” din „coloana nesfârsita” a ansamblurilor vocale, profesioniste si de amatori, existente în România anului 1963? Repertoriul ales de Marin Constantin ofera primul raspuns.  Creatiile din epoca Renasterii, aproape necunoscute atunci publicului nostru, impuneau alt tip de modelare a sunetului decât cele specifice stilurilor clasice, romantice, prelucrarilor de folclor autohton. Poemelor renascentiste vest-europene caligrafiate de Giovanni Pierluigi da Palestrina, Orlando di Lasso, Claudio Monteverdi, Luca Marenzio, Guillaume Machaut, Hans Leo Hassler, Thomas Morley li se potriveau omogenitatea cromatic-timbrala a celor patru grupe de voci (bas, tenor, altor, sopran), emisia de ansamblu catifelata, pura, admirabil servita mai ales când se cânta cu nuantele mici, pianissimo. Filtrarea, slefuirea, purificarea sunetului din punct de vedere intonational, muzical-expresiv erau esentiale din momentele de „încalzire”, de pregatire a vocilor, pâna în cele de probare a expresiei, tot la repetitii, pâna în clipele de muzica împartasite cu publicul sau pregatite sa ramâna în memoria magnetica. Odata cu „Madrigal” parca disparusera masivitatea sonora, „taietura” marcata a sunetului, ritmul uniform – continuitatea epica fiind pastrata însa privilegiindu-se, chiar singularizându-se climatul interior recules, poetic, din care accentele, asperitatile, tusele prea evidente lipseau, spre a lasa loc doar finetei, elegantei, aerului distins al muzicii în întregul sau. Pâna si în tarile occidentale, lipsite de cenzura din estul comunizat al Europei, „Madrigalul” a fost descoperit cu surpriza si delectare. Astfel de coruri camerale existau putine acolo, stilul de cânt si interpretare fiind, cu siguranta, inedit. Stim asta si din presa anilor 1965-’70, reprodusa mai întâi cu zgârcenie în media româneasca a timpului, disponibila acum in extenso. Beneficiind de relaxarea ideologica favorabila si de turneele în strainatate ale muzicienilor români, „Madrigal” a cucerit prima data si societatea muzicala si publicul american cu ocazia primului turneu din 1969. Concentrarea dirijorului Marin Constantin asupra traditiei renascentiste corale vest-europene, modelarea sunetului cu finete si transparenta a avut ca al doilea efect unanim dorit cercetarea manuscriselor bizantine aflate în tara. A fost posibila o alta conjunctie de factori: interesul lui Marin Constantin pentru aceste creatii de cult apte sa îmbogateasca în mod original repertoriul corului sau ca un dialog al traditiilor din estul si vestul Batrânului Continent – interesul autoritatilor politice din România pentru exportul valorilor muzicale românesti din veacuri trecute. A fost, de fapt, o conjunctie „schioapa”, fiindca imnurile bizantine nu erau menite atunci publicului din România, ci specialistilor si melomanilor din strainatate, când ascultau „Madrigalul” în salile de concert ori prin mijlocirea discurilor. La fel s-a întâmplat cu folclorul mirean, colindele minunat cântate pe „Stradivarius”-ul lui Marin Constantin fiind ani la rând exclusiv destinate exportului. Pentru ca am alaturat numelui ansamblului românesc de voci numele celebrului lutier italian, trebuie numaidecât subliniata mica revolutie muzicala: stimulati de calitatile sonor-timbrale, de nivelul intelectual, de muzicalitatea exemplara, o serie de compozitori români importanti, mereu în cautare de „instrumente” – ma refer la grupuri si formatii apte sa le înfaptuiasca ideile creatoare – au scris partituri integrate modernismului radical sau echilibrat, ce caracteriza fenomenul muzical românesc din primul deceniu de existenta al „Madrigal”-ului. Cei mai importanti creatori români de dupa George Enescu – Stefan Niculescu, Mihai Moldovan, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Myriam Marbé, Sabin Pautza (lista fatalmente incompleta) au imaginat pentru aceasta grupare elitista de voci edificii sonor-artistice intrate în istorie. Ce poate fi mai benefic pentru compozitor si interpret decât întelegerea conceptual-spirituala, din care se întrupeaza opusul ce impresioneaza pe moment, ramânând neatins de trecerea timpului? Poate ca astazi, când trecem la nesfârsit prin „cross over” si „carefour”, pe româneste, când ne aflam înca sub incidenta postmodernismului îngaduitor cu „mixul” de genuri si stiluri, redifuzarea la radio a creatiilor românesti gândite pentru „Madrigal”, intrarea lor în zona de interes a dirijorilor unor astfel de coruri ar fi semnificative pentru originalitatea si valoarea muzicii românesti contemporane. Ramân de survolat anii în continuare frumosi pe care îi traieste „Madrigal”, ramas datorita dirijorului Anna Ungureanu la cotele performantei.     Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor