Pe ţărmul Pacificului

Practic, dupa plecarea sa în exil, Mihai Ursachi nu a mai scris nimic semnificativ. De ce, n-as putea spune. Poate ca spiritul sau creativ a secat sau poate ca n-a mai avut impulsul de a scrie. Contactul cu Occidentul si iesirea în lumea de dincolo de ocean nu l-au stimulat, ci dimpotriva, i-au anihilat si palidul impuls creator pe care-l avea atunci când era în România. E posibil, ca acolo, în State, Mihai Ursachi sa fi trait o drama. Imediat dupa caderea regimului lui Ceausescu, la chemarea unui grup de scriitori, Mihai Ursachi s-a întors la Iasi, fiind primit ca un adevarat erou. Timpul parea ca trecuse pe deasupra lui. Mihai Ursachi dupa un deceniu de absenta se întorsese neschimbat. Era doar o aparenta. Ceva se schimbase profund în interiorul sau. Si asta s-a vazut destul de repede. Poetul afisa aceeasi morga, dar ea nu se mai potrivea vremurilor pe care le traiam. Înconjurat de prozeliti, poetul si-a suportat un timp gloria de care avea parte, umblând tantos prin oras si tinând discursuri politice împotriva regimului lui Iliescu, apoi a clacat. Destul de repede adulatia de care s-a bucurat la revenirea din America s-a risipit ca un fum, si atunci am vazut poetul în toata goliciunea lui. Cum muzele îl parasisera de mult timp, el n-a avut o alta cale de ales decât consolarea pe care ti-o confera consumul de alcool. Lunecând pe aceasta panta, Mihai Ursachi nu s-a mai ascuns, nici nu avea cum. Degringolada prin care trecea era evidenta. Daca la întoarcere din America, vorbea despre un posibil mariaj între el si printesa Margareta, fiica regelui Mihai, dupa nici doi ani de zile, a trebuit sa renunte si la vechile sale iubiri, multumindu-se cu altele pasagere. În afara de aceasta, ne-am asteptat cu totii ca experienta americana sa fie topita atât în poezie, cât si în proza. Nu s-a întâmplat acest lucru. Practic, dupa plecarea sa în exil, Mihai Ursachi nu a mai scris nimic semnificativ. De ce, n-as putea spune. Poate ca spiritul sau creativ a secat sau poate ca n-a mai avut impulsul de a scrie. Contactul cu Occidentul si iesirea în lumea de dincolo de ocean nu l-au stimulat, ci dimpotriva, i-au anihilat si palidul impuls creator pe care-l avea atunci când era în România. E posibil, ca acolo, în State, Mihai Ursachi sa fi trait o drama. Oricum, el nu s-a putut adapta la modul de viata american si la valorile americane. A trait izolat, având contacte mai mult cu cactusii din desertul texan, unde a poposit prima data, apoi cu tarmul stâncos al Pacificului, decât cu oamenii din jurul sau. Statele Unite i-au deschis portile spre o cariera universitara, oferindu-i, printre altele, postul de asistent de limba germana la Universitatea din Texas, apoi statutul de doctorand si lector la Universitatea de stat din California. Poetul era însa un om liber si destul de comod, astfel ca orice înregimentare îl stresa. Oricum, el nu era facut pentru viata de profesor. Statura de geniu pe care o aborda la Iasi nu se plia pe spatiul universitar american. Acolo profesorii aveau un comportament extrem de liber, apropiat de modul de viata al studentilor. Rigiditatea sa mai mult sau mai putin trucata nu se potrivea cu spiritul de viata liber de pe noul continent. E posibil ca în America, Mihai Ursachi sa nu se fi simtit tocmai în largul lui. Daca în Iasi, era adulat, în Texas sau pe tarmul Pacificului, Ursachi era un om al nimanui. Praful rosiatic, ariditatea desertului, si vasta întindere a oceanului, dar si a continentului american îl speriau. Apropiat ca spirit de Poe, poetul traia totusi în America lui Walt Whitman, fapt care-i crea un mare disconfort fizic si spiritual. Poe era trecutul. Whitman acoperea însa prezentul, probabil si viitorul. Vocea lui vibra atât în marile orase, cât si pe întinderea Pacificului. E posibil ca Ursachi sa fi trait în America lui Whitman, cum a trait în mahalaua Ticau, confundând deseori Pacificul, cu Ciricul, unde fusese salvamar. Morga de geniu nu-i mai folosea însa la nimic. Probabil ca unica solutie ca sa scape de singuratate si sa-si poata controla depresia care devenea din ce în ce mai apasatoare, a fost sa se retraga în propria-i carapace si în alcool. Întrebat fiind daca poezia i-a fost de folos în America, poetul a raspuns: „În America, poezia nu mi-a folosit drept la nimic. Drept la nimic, nici macar cât motorul acela al omului din Tecuci. N-am câstigat nici un cent pe poezie, absolut deloc. Am vândut motoare, dar m-am hotarât sa studiez în continuare Martin Heidegger, am fost angajat ca asistent la o facultate de limba germana din statul Texas, fara sa o fac pe poetul pe-acolo, ca nu prea se vinde asa ceva”. Însa nici studiul operei lui Heidegger, dupa cum marturiseste poetul într-un interviu, nu i-a folosit la mare lucru. „Noi la Iasi, eram foarte atasati de filosofia lui Martin Heidegger. Este vorba de Ioan Petru Culianu, de sora lui – Tereza Culianu, de poetii citati mai înainte (Cezar Ivanescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu, n.n.); noi toti traiam în aceasta atmosfera. Numai ca eu a trebuit s-o iau de la început cu Martin Heidegger si asta pentru a putea trece teza de doctorat (despre raporturile filosofiei lui Martin Heidegger cu poezia lui Paul Celan), ca altfel nu as fi putut sa predau si m-as fi dus sa spal vase sau ca sofer de taxi. Eu am citit, asadar, din nou pe Martin Heidegger, pe o plaja din La Jolla, vreo doi ani. O plaja foarte mica, unde l-am recitit si m-am dezgustat de el”. Tot acolo, cel putin pentru un timp, s-a dezgustat si de poezie. Si tot acolo, dupa propria sa marturie, ce apare si în povestirea O tânara prietena, o proza remarcabila scrisa în America, singura sau aproape singura de altfel, Mihai Ursachi s-a îndragostit de o tânara foca, ce dadea târcoale minusculei plaje în forma de scoica ascunsa printre stânci unde obisnuia sa vina poetul ca sa contemple oceanul si sa înoate, înfruntând valurile uriase. „Locuiam de câtva timp, cu melancolica banuiala ca nu voi mai locui niciodata altundeva în aceasta viata, în mica statiune de viligiatura si retragerea numita La Jolla.” Ratacind printre bogatii viligiaturisti cu aer selenar, sositi din toate colturile lumii, si localnici nonagenari, prosperi si ei, atinsi de Alzheimer, poetul se simtea strain. Era un intrus. Singuratatea îl asalta din toate partile. „Turistii, ca si balenele, au regularitate lor, în scurta lor trecere; fericiti localnicii au un mai lung sau mai scurt popas de facut înaintea definitivei plecari. Ei sunt tacuti, calmi si singuri.” Având obligatii „academice” minime, care nu-l pasionau în nici un fel, poetul dispunea de suficient timp liber pentru a se dedica lungilor partide de înot în apele Pacificului. Cum snobismul si bârfa turistilor de pe „mirifica” plaja La Cova începura sa-l plictiseasca, poetul si-a gasit un refugiu pe o plaja intima destinata doar propriei persoane. De fiecare data când magistrul venea la locul sau de pe tarm, tânara foca îsi scotea boticul la suprafata apei si-l astepta, urmarindu-l cum îsi leapada putinele vesminte, înainte de a intra în valuri. Poetul o botezase Rodi, din motive nostalgice. Avusese cândva un prieten muzician ce se numea astfel. Tânara foca avea o privire care-i amintea de vechiul sau prieten, care murise de tânar. Înotau, umar la umar, Rodi îl însotea în larg, facând salturi jucause deasupra si dedesubt, rotindu-se în jurul lui cu miscari pe cât de line, pe atât de tandre. „Odata gradul de intimitate între doi înotatori fiind atins, relatia noastra a ramas constanta ca între doi amanti fideli”, scrie el. Înotând printre stâncile ascutite, Mihai Ursachi ar fi vrut s-o familiarizeze pe Rodi cu filosofia lui Heidegger, dar s-a gândit, pesemne, ca delicatei si tinerei sale prietene filosofia lui Heidegger nu i-ar fi de nici un folos, cum nu-i era, de altfel, nici lui. Povestea a durat câteva luni, dar a avut un final tragic. Intrând echipat în costum de vânator subacvatic în apele agitate ale oceanului, poetul si-a ucis, din pricina furtunii, vizibilitatea era foarte mica, tânara-i prietena, confundând-o cu un rechin. Ca sa scape de mustrarile de cuget si de cumplita singuratate a locului unde „naufragiase”, dar si de amintirea tinerei sale prietene, Mihai Ursachi l-a vizitat pe poetul apartinând unei alte generatii, mult mai în vârsta decât el, pe profesorul de literatura hispano-americana de la Universitatea din Hawaii, Stefan Baciu. Acolo si-a cautat Mihai Ursachi, în prealabil, si un job. A fost o vizita costisitoare pentru buzunarele lui destul de sarace, soldata cu esec. Aterizând de la Los Angeles la Honolulu, poetul „ca sa faca o impresie cât mai buna la catedra” a închiriat un automobil atât de larg, încât abia s-a putut misca pe strazile înguste ale orasului. „În insula Oahu, spune el, unde se afla capitala statului Hawaii, circulatia este pe mâna inversa, iar strazile mult mai înguste decât cele de la Iasi, eu am vrut sa fac o impresie la catedra cu masina pe care am închiriat-o, dar nici nu ma puteam misca bine cu ea pe strazi, asa de strâmte erau.” Când l-a vazut aparând îmbracat în cowboy într-o masina vetusta, „o hardughie”, profesorul Stefan Baciu a ramas destul de uimit de înfatisarea sa, apoi dupa ce poetul coborâse din masina scuturându-si hainele de praf, l-a întrebat: „Ce faci cu asta aici?” Poetul i-a raspuns ca vrea sa-i cucereasca pe cei de la catedra de germana, ca sa se angajeze la Universitatea din Hawaii. „Nu te vor angaja”, i-a spus poetul Stefan Baciu. Si asa a fost. Mihai Ursachi a mai avut parte de un esec, fiind nevoit sa se întoarca în California, la vechiul sau loc de munca. S-a consolat facând lungi partide de înot si golind sticle de whisky pe tarmul oceanului, gândindu-se cu durere în suflet la tânara foca de care se îndragostise si pe care a ucis-o tocmai pentru ca si dragostea, ca, de altfel, si cariera universitara, si poezia devenisera o povara pentru el. Un timp a crezut ca ucis-o din greseala. Nu, n-o ucisese din greseala, ci a ucis-o cu premeditare, furtuna a fost doar un pretext. Atasamentul ei îl stânjenea. Voia sa ramâna singur. Cu desavârsire singur, pe un continent strain, ca sa-si poata savura pe îndelete depresia ce pusese stapânire pe simturile lui.   Nichita Danilov este scriitor si publicist