Propaganda liberalismului „rău”: o ignominie de tip fake-news

Din anii ’70 ai secolului trecut si mai ales dupa caderea comunismului si clamarea unilaterala a victoriei SUA asupra URSS, neoliberalismul parea sa devina doctrina economica si politica dominanta si legitima. Eliminase din calea sa orice formule progresiste de socialism liberal si liberalism. Însa, în urma unor socuri sistemice, de tip cultural si civilizational, secolul al XXI-lea ne prezinta numeroase regiuni ale lumii care pun la îndoiala panaceul liberalismului binefacator.  Populismul de dreapta a accentuat marota pierduta în negura timpurilor în legatura cu lipsa de moralitate, materialismul si universalismul valorilor liberale. Numerosi autori cunoscuti, precum Patrick J. Deneen sau Matthew Rose, au diabolizat liberalismul, acuzându-l, în buna traditie a progresismului intelectual contemporan, de toate relele lumii, de la capacitatea de a genera alienare, la elitismul bolnav si calitatea de a fi, de fapt, antidemocratic si atomist. Asa a aparut nevoia unor lideri nationali de a populariza conceptul de „democratie iliberala”, pentru a se pozitiona radical diferit fata de liberalii clasici. Potrivit profesorului de drept si istorie de la Universitatea Yale (SUA), Samuel Moyn, în ultima sa carte, Liberalism Against Itself. Cold War Intellectuals and the Making of Our Times (2023), supravietuirea liberalismului în medii neprietenoase nu trebuie sa fie dezideratul principal, ci, complementar, este nevoie de redescoperirea capacitatii sale de persuasiune prin a (re)deveni inspirational. Matthew McManus de la Universitatea din Michigan (SUA) considera ca însasi existenta liberalismului depinde de posibilitatea de a-si recupera etosul revolutionar, caracterizat prin emancipare si egalitate. Într-o lume care pune din ce în ce mai mult pret pe reducerea inegalitatilor, care este solutia propusa de teoria politica? Raspunsul: socialismul liberal. Pentru cei care considera liberalismul drept filosofia capitalismului de piata, alaturarea celor doua concepte pare oximoronica. Se bat cap în cap! Initial, economistul austriac Ludwig von Mises, în lucrarea sa, Liberalismul (1927), afirma cu subiect si predicat ca sinteza liberalismului este proprietatea privata asupra mijloacelor de productie, celelalte caracteristici ale sale derivând din aceasta calitate esentiala. Nu se poate ignora faptul ca unii gânditori liberali au pastrat totusi o minima distanta fata de capitalism. Marele liberal al secolului al XVIII-lea, scotianul Adam Smith evidentia în capodopera Teoria sentimentelor morale ca raportarea diferita vizavi de bogati, respectiv de saraci si de conditie medie, desi necesara pentru a demarca ranguri sociale, este sursa prima pentru coruperea sentimentelor morale. Unul dintre cei importanti filozofi liberali ai secolului al XIX-lea, John Stuart Mill (1806-1873), s-a declarat un socialist în Autobiografia sa din 1873, iar în Socialismul (1879), acesta afirma ca saracia reprezinta simptomul potrivit caruia aranjamentele existente în societate sunt defecte si, astfel, au esuat. Probabil sub influenta socialistului francez Henri de Saint Simon (1760-1825), asa cum se poate desprinde si din Principiile economiei politice (1848), acesta devine un promotor al interventionismului statului în economie si al redistribuirii bogatiei prin intermediul bunurilor publice care, musai, nu trebuia sa devina monopoluri (cai ferate, drumuri, utilitati, spitale, servicii postale etc.). O astfel de fuziune ideologica a putut fi regasita si în teoriile cunoscutului politolog canadian Crawford B. Macpherson (1911-1987), reunite în volumul sau, Democratic Theory: Essays in Retrieval (1973). Potrivit perspectivei acestuia, conceptul de „recuperare” (retrieval) este consonant cu eliminarea punctului slab al teoriei liberal-democratice, mentinând sau recuperând valorile umaniste pe care se fondeaza o democratie liberala. Mai mult, unul dintre cei mai importanti gânditori politici ai momentului, Michael Walzer, evidentiaza în The Struggle for a Decent Politics (2023) o preocupare pentru egalitate în raport cu liberalii clasici. Câtiva precursori ai socialismului liberal au fost britanicii Thomas Paine (1737-1809) si Mary Wollstonecraft (1759-1797). Primul credea ca redistribuirea averii si a privilegiilor reprezenta sursa primordiala pentru atingerea dezideratului liberalilor clasici, cel legat de atingerea prosperitatii si importanta drepturilor individuale. Astfel, el este considerat unul dintre gânditorii care au propus ceea ce ulterior s-a numit statul bunastarii (welfare state). Acest fapt l-a determinat ca, într-un pamflet, Dreptatea agrara (1797), sa considere proprietatea un fenomen eminamente social si sa puna la îndoiala individualismul metodologic promovat de liberalii clasici. Astfel, „Proprietatea personala este efectul societatii; si este la fel de imposibil pentru un individ sa dobândeasca proprietatea personala fara ajutorul societatii, precum este imposibil pentru el sa obtina initial un teren. Daca separati un individ de societate si îi dati o insula sau un continent pe care sa-l posede, el nu poate dobândi proprietatea personala.” În acelasi spirit, filozoful Mary Wollstonecraft a militat pentru reducerea inegalitatilor din societatile aristocratice sau proto-capitaliste, având un discurs egalitarist, idealist, feminist. Foarte sugestive sunt propriile ei spuneri: „Din respectul acordat proprietatii curg, ca dintr-o fântâna otravita, cele mai multe dintre relele si viciile care fac din aceasta lume o scena atât de sumbra pentru mintea contemplativa. Caci în cea mai rafinata societate, reptilele zgomotoase si serpii veninosi stau la pânda sub ierburi; si acolo exista voluptatea rasfatata de aerul înca înabusitor, care relaxeaza orice buna dispozitie înainte de a se transforma în virtute. O clasa (n.a., sociala) face presiuni asupra alteia, pentru ca toti urmaresc sa obtina respectul pe seama proprietatii lor, iar proprietatea, odata obtinuta, va asigura respectul datorat doar talentelor si virtutii” sau „O etalare ostentativa a bogatiei fara eleganta, si o bucurie lacoma a placerii fara sentimente, le încorporeaza pâna la a numi toate virtutile de factura eroica, încercari romantice de a obtine ceva mai presus de natura noastra, si neliniste pentru bunastarea altora, o cautare a mizeriei care nu ne intereseaza.” Probabil cei mai cunoscuti adepti ai socialismului liberal din secolul al XX-lea ramân economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946) si filozoful american John Rawls (1921-2002). Primul era un inamic declarat si asumat al sistemului economic de tip laissez-faire, militând, în schimb, pentru un proiect bazat pe scopuri sau planuri comune, justitie socio-economica si apoi pe libertate individuala. Rawls considera ca welfarism-ul (sistem asociat cu statul bunastarii) ar fi putut sa atinga principiile liberale de justitie doar în contextul unui socialism liberal sau democratie a proprietatii. În contrast cu pozitia liberalilor clasici vizând individualismul metodologic, socialistii liberali devin adeptii colectivismului metodologic si ai individualismului normativ. Indivizii nu trebuie sa devina atomizati sau însingurati, ci prosperitatea si dezvoltarea lor trebuie sa tina seama de contextul social si de capacitatea de a fi integrati într-un sistem social mai mult sau mai putin coercitiv sau limitativ din punct de vedere al libertatilor individuale. Se promova si ideea de etica a dezvoltarii, care presupunea ca dezvoltarea si aplicarea nediferentiata a puterilor fiecarei persoane sunt factorii generatori de progres. Aceasta se definea în contrast cu principiul eticii extractive/ posesive specific liberalismului clasic si utilitarismului hedonist care sugera ca productia si consumul sunt elemente fundamentale ale succesului. În final, socialistii liberali sunt fideli prezervarii principiului drepturilor de proprietate individuala, însa nu sustin acele forme de proprietate care cultiva dominatia sau exploatarea. Inima sus!   Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor