Cantemir, făuritorul de cuvinte (VII)*

Ma voi referi acum, de asemenea sumar, la împrumuturile neologice preluate de Cantemir din limba latina, extrem de abundente în toate cele trei texte fundamentale scrise de el în direct în limba româna, Divanul, Hronicul si Istoria Ieroglifica. Constatând asadar masiva influenta a limbii latine asupra constituirii idiolectului sau stilului sau propriu, este nevoie mai întâi sa formulam raspunsuri la câteva întrebari importante: care anume latina era cunoscuta si practicata de Cantemir, cu alte cuvinte ce varietate istorica a latinei si‑a însusit, a scris ‑ si în care a conversat principele; când, cum, unde, în ce împrejurari, cu ce dascali a învatat Cantemir latina si cât de solide si de extinse erau competentele lui Cantemir în aceasta limba. Din proprile marturisiri presarate în diferitele sale scrieri, din marturiile unor contemporani, români sau straini, din unele izvoare indirecte si prin rationamente deductive, sintetizam urmatorul tablou. Limba prima însusita de Dimitrie, fiul voievodului Constantin Cantemir, nascut la Iasi la 26 octombrie 1673, a fost desigur, limba materna, adica limba româna în varietatea ei moldoveneasca. Mai corect ar fi poate sa spunem „limba paterna”, deoarece copilasul Dimitrie nu a apucat sa o cunoasca bine pe mama sa, Ana Bantas, moarta când baiatul ei avea doar trei ani. Ieremia Cacavelas, monah din Creta, erudit grec peregrinat pe la universitatile din Venetia, Oxford, Leipzig si Viena, angajat de voievodul analfabet Constantin sa îi scoleasca fiii, a fost cel de la care superdotatul beizadea a deprins la perfectie limba greaca a epocii, adica greaca scrisa postbizantina. Desi este foarte posibil ca unele elemente ale limbii latine sa fi primit si de la Cacavelas, aprofundarea limbii lui Cicero nu s‑a putut petrece decât în lungul sejur stambuliot, mai precis ca învatacel la Înalta Scoala a Patriarhiei, ai carei profesori îsi primisera diplomele si competentele la Universitatea din Padova. În cei peste saptesprezece ani de sedere la Istanbul, Dimitrie îsi însusise atât de bine limba latina, încât se putea întretine dezinvolt în aceasta limba cu reprezentantii diplomatici la Poarta Otomana (francezi, poloni, suedezi, rusi), dovedindu‑se în stare sa si poarte o sustinuta corespondenta în aceasta limba cu diferiti eruditi occidentali. Regretatul profesor Dan Slusanschi, cel mai bun cunoscator al scrierilor în limba latina ale lui Dimitrie Cantemir, pe care le‑a si editat, este de parere ca, în cea mai mare parte, principele moldav si‑a însusit latina mai mult ca autodidact. Dar si‑a însusit‑o, se pare, atât de bine, încât a putut compune cu geniala usurinta deopotriva marea sa constructie Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae, auto‑traducerea Historia Moldo‑Valachica, monografia Descriptio Moldaviae, ca si puzderia de opuscule cu continut teologic, logic, istoric-geografic sau memorialistic (Vita Constantini Cantemirii, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Ioannis Baptistae van Helmont phisices universalis doctrina, Compendiolum universae logices institutionisi, monarchiarum physica examinatio, Loca oscura in catehisi etc.). Latina cunoscuta si practicata de Cantemir nu era nici pe departe latina clasica (sermo classicus), cea a lui Cicero si Caesar, Vergilius si Ovidius, Titus Livius sau Tacitus, nici latina târzie, imperiala a Sf. Augustin, nici latina Vulgatei lui Hieronymus, nici latina medievala, nici macar latina carolingiana sau latina Scolasticii. Latina lui Dimitrie Cantemir era idiomul compozit si aluvionar al eruditilor europeni din pragul epocii baroce, care avea la baza asa‑numita latina umanista, cultivata de un Dante Aligheieri sau un Francesco Petrarca, apoi de urmatoarele generatii de umanisti, ilustrate de un Marsilio Ficino sau un Erasmus din Rotterdam. Concurata intens de noile limbi de cultura aflate în plina emegenta (franceza, italiana, germana etc.), acest sermo latinus redivivus se afla în secolul lui Cantemir deja într‑un evident regres. Ramasese însa utila ca limba a eruditilor si ca marca simbolica a distinctiei intelectuale. Atât lexicul, cât si sintaxa erau puternic marcate de limbile vernaculare aflate, cum spuneam, în expansiune. Este si cazul particular al latinei cantemiriene, plina de solecisme, calcuri lexicale si frazeologice dupa româna, ba chiar, dupa cum a aratat Claudia Tarnauceanu într‑o lucrare monografica despre latina lui Cantemir, de structuri morfologice proprii limbii române, transpuse în structuri morfematice latinesti. Cât priveste pronuntarea limbii latine de catre Cantemir, avem dovezi convingatoare ca aceasta era, ca si la alti contemporani precum Miron Costin sau Dosoftei, nu pronuntarea practicata în Italia (curenta si astazi în scoala româneasca!), nici pronuntarea reconstruita de Erasmus (pronuntio restituta), ci rostirea larg raspândita în spatiile culturale central si vest‑europene (Ungaria, Polonia, Scandinavia, Germania si, prin consecinta, si în Rusia). O mostra a acestui tip de pronuntie (cu ae, oe = e; ce/ci si te/ti = te/ti; ge/gi = ghe/ghi; qu = cv etc.) gasim chiar într‑un context din Hronic, unde autorul traduce propozitia româneasca Ce faci, Sarnitie? prin secventa (scrisa cu slove chirilice) Cvid fatis, Sarnicki? (Ortografia latineasca ar fi fost Quid facis Sarnicki?). Aceste habitudini de pronuntare central si nord‑europene sunt recognoscibile si în urmatoarea lista de latinisme dintre sutele introduse în lexicul sau de Cantemir (marchez si accentul, atunci când este diferit de cel actual al acestor neologisme de origine latina: académie, activitate, armistitie, amazoana, aftentic si aftor (= autentic, respectiv autor, cu pronuntarea neogreceasca) cantilariu, climat, colega, comendant, confederatie, confirmatie, confuzie, consens, constitutie, content ‘multumit’, continuatie, corona, instrument, fundament, încoronatie, maghistrat, máhina, monstru, raspublica, residentie, scoala, secretar, senátor, teremónie. Vom continua în foiletonul de saptamâna viitoare cu exemple de neologisme latinesti introduce de Cantemir, într‑o clasificare onomasiologica, adica pe domenii de întrebuintare. (Va urma)   * Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.   Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi