Bunici obraznici

Bunicii îsi descopera în nepoti un scop în viata si nu-i lasa pe acestia sa învete nimic din propriile greseli. Având mult timp la dispozitie, ei executa toate treburile, odraslele neavând voie sa miste un deget. Mâncarea li se serveste la pat, în fata televizorului, totul este aranjat în farfurie în asa fel încât plodul sa nu faca altceva decât sa îsi bage singur în gura. Daca lenea e prea mare, chiar si acest mic inconvenient se rezolva de catre mereu atentii si mereu saritorii bunici: copilul e hranit în gura. El nu trebuie sa îsi aleaga hainele, sa îsi spele vasele din care a mâncat, nu mai vorbesc de gatit. Copiii crescuti de bunici nu stiu sa faca nimic! Pentru ca nu au fost lasati sa faca. Li s-a pus totul la nas. Nu doar copiii sunt obraznici, în cazul în care nu stiati, ci si vârstnicii. Unii chiar sunt de nestapânit, ar trebui pusi la colt, pedepsiti, nu asculta de nimeni. Daca aceia ar mai fi înca la scoala, cu siguranta ar ramâne corigenti si cu media la purtare scazuta pentru ca nu vor sa asculte. În primul rând multi dintre ei spun dupa o vârsta ca nu mai au nimic de pierdut si îsi dau arama pe fata, spun tot ce le trece prin cap, nu menajeaza pe nimeni, nu mai sunt diplomati, nu mai fac compromisuri absolut deloc. Din aceasta cauza prietenii îi parasesc, rudele se cearta cu ei, iar vecinii îi clasifica drept „imposibili”. Singurii cu care se înteleg de minune si cu care nu se cearta aproape niciodata sunt cei de teapa lor, nepotii. Nepotii pentru bunici au întotdeauna dreptate, sunt întotdeauna perfecti, cei mai destepti, cei mai frumosi, cei mai simpatici. Nu le refuza nimic, niciodata. Si aici intervine marea problema, marele razboi dintre parinti si bunici. Pentru ca parintii zic una, iar bunicii alta, si, de cele mai multe ori, într-un mod mârsav, pe la spate, pe ascuns, în ciuda chiar. Am vazut bunici care dadeau din cap aprobator la avertismentele parintilor (copiilor lor!) de a nu hrani nepotii cu dulciuri, dar în acelasi timp, pe nevazute, suteau bomboane si ciocolata din locurile ascunse, le doseau prin buzunare ca cei din urma hoti, pentru a le da apoi fara nicio retinere scumpilor de nepotei în timp ce îi plimbau prin parc. Poftim cultura, Maricica! Când veneau acasa copiii bine dispusi, plini de energie de la ciocolata si de la glumele deocheate ale bunicului, nici nu se uitau la mâncarea aburinda de pe masa la care lucrase mama jumate de zi, mâncare sanatoasa, facuta dupa carte si menita sa asigure o nutritie adecvata vârstei progeniturilor. La întrebarea-cheie daca cel mic a mâncat ceva la plimbare, toti, si batrâni si tineri, ca niste membri ai unei bande de interlopi legati prin juramânt (Omerta!) raspundeau la unison ca nu au mâncat nimic. Consecinta logica a acestei stari de fapt e ca poate copilul, saracul, s-a îmbolnavit de nu are pofta de mâncare, si uite asa toata lumea intra la idei, în afara de bunic si nepot care zâmbesc complice unul altuia pe sub mustata. E normal asa ceva? Nu mai vorbesc de situatiile, pentru unii ideale, în care nepotul sau nepotii trebuie sa stea doar cu bunicii o perioada, indiferent cât de lunga ar fi aceea. E pur si simplu Rai pentru cei mici. Stau de dimineata pâna seara tolaniti pe canapea uitându-se la televizor sau jucând jocuri pe telefon, strigând din când în când dupa mâncare sau bautura, de cele mai multe ori chipsuri, cartofi prajiti, pizza, înghetata, ciocolata, biscuiti, pufuleti si sucuri carbogazoase. Nu îi deranjeaza absolut nimeni! Bunicii sunt si ei extaziati, fac poze toata ziua cu cei mici pe care le posteaza în nestire pe grupurile de Facebook cu prietenii ramasi înca în viata din liceu sau facultate, grupuri pline de mesaje cu rugaciuni, îngerasi, urari la cafeluta si floricele. De aici vine si gluma aia cu nepotul crescut de bunici care întrebat fiind câti ani are, raspunde: „Cu ajutorul lui Dumnezeu fac luna viitoare 6 ani!...” Orice nepot va alege entuziasmat la orice ora din zi si din noapte sa stea cu bunicii în locul parintilor. Si cine nu ar vrea asta: au nelimitat la dulciuri, nu le zice nimeni „Nu!”, se pot culca la orice ora vor si au total liber la ecrane. Extrem de putini bunici se gândesc ca pe termen lung „metoda” lor este nesanatoasa. Tot ce cred ei este ca nepotii trebuie si merita sa fie fericiti, sa aiba tot ce ei nu au avut, sa se bucure de viata asa cum ei nu s-au bucurat. Atât. Din perspectiva unor oameni care au trecut prin viata, care au facut mai mult ca sigur o multime de greseli ce nu i-au lasat fara sechele, care au acumulat o gramada de experienta, a lasa niste copii prada dorintelor lor izvorâte tocmai din opusul celor spuse mai sus (nu au trecut prin viata, înca nu au facut multe greseli si nu au experienta aproape deloc), asta e o crima… Bunicii îsi descopera în nepoti un scop în viata si nu-i lasa pe acestia sa învete nimic din propriile greseli. Având mult timp la dispozitie, ei executa toate treburile, odraslele neavând voie sa miste un deget. Mâncarea li se serveste la pat, în fata televizorului, totul este aranjat în farfurie în asa fel încât plodul sa nu faca altceva decât sa îsi bage singur în gura. Daca lenea e prea mare, chiar si acest mic inconvenient se rezolva de catre mereu atentii si mereu saritorii bunici: copilul e hranit în gura. El nu trebuie sa îsi aleaga hainele, sa îsi spele vasele din care a mâncat, nu mai vorbesc de gatit. Copiii crescuti de bunici nu stiu sa faca nimic! Pentru ca nu au fost lasati sa faca. Li s-a pus totul la nas. Orice tentativa ulterioara din partea vreunui parinte de a îndrepta lucrurile este echivalenta cu un atentat împotriva ordinii ancestrale a umanitatii: cum sa pui copilul sa îsi curete încaltamintea plina de noroi!? Vai de mine, dar e atât de mic si gingas, las’ ca face bunica sau bunicul treaba asta ca si asa stau degeaba. Cum sa îsi desfaca singur bananuta? Nu poate, e prea greu, are degetelele prea firave, las ca i-o desface bunica, i-o taie în feliute si i-o baga în gurita… De dat cu matura prin casa, de aranjat lucrurile în camera lui, de dus hainele murdare la spalat nici nu încape vorba, nici nu se concepe a se gândi la asa ceva, e dincolo de imaginatie. Toate astea trebuie facute de adulti. Cum sa mearga copilul 300 de metri pe jos cu un ghiozdan greu în spate pâna la intrarea în scoala? Nuuuu, el trebuie dus de mânuta de catre bunicul sau bunica si bagati în cladire, chiar asezati pe scaunel, daca se poate. Cica sa mai lasi nepotii la bunici cât sunteti amândoi parintii plecati în concediu sau cu alte treburi. Pai, te gândesti la cele mai sumbre scenarii, mai rau decât daca i-ai lasa singuri acasa cu o butelie deschisa si chibrituri la îndemâna. În al doilea caz te gândesti ca dau foc la cladire, ca se curenteaza, ca sunt vizitati de hoti, ca se lovesc, dar în primul caz este pur si simplu imposibil de imaginat. Consecintele sunt atât de mari si pe durata atât de lunga, ca nu exista minte care sa le anticipeze. Si totusi bunicii sunt indispensabili. Fara ei nu se poate. Nu exista nici copilarie, nici maturitate. Oare de ce?    Briscan Zara este scriitor si publicist