Noi, femeile

O fata nu trebuie sa rupa camasa colegului pentru a scapa de batjocura lui. O adolescenta are dreptul de a citi pe o banca în parc, asa cum citeam eu cândva, fara sa fie agresata si apoi umilita de autoritati doar pentru ca este femeie. Se poate? Desigur, egalitatea între sexe e un principiu care se învata si societatea de azi ne cere tuturor sa facem efortul de a iesi din stereotipurile în care ne-am format si sa participam deschisi la aceasta lectie a umanitatii. Desi citisem si nu-mi erau straine principiile doctrinei, am participat, recunosc, pentru prima data în viata, în Barcelona, la protestul feminist din 8 martie. „Femei, lesbiene si trans împotriva nesigurantei, granitelor si genocidelor” a fost în acest an motto-ul ales de Assemblea 8M pentru demonstratia de Ziua Internationala a Femeii. Zeci de mii de oameni s-au adunat în marsul care a pornit de la Jardinets de Gràcia pâna la Arcul de Triumf. Sa fi fost cam 80.000 de manifestanti, cel putin atât a estimat La Vanguardia, la ora când a pornit marsul, cu sloganuri antirasiste, antidiscriminare si împotriva violentei domestice. Si astazi, la întoarcerea în tara, mi-am propus sa scriu câteva rânduri despre feminism, o doctrina care la noi începe sa prinda tot mai mult contur, asa cum am perceput-o eu, prin prisma amintirilor si lecturilor mele. Generatia mea a prins vremurile în care bataia era, în multe familii, considerata a fi rupta din rai, copiii nazdravani erau batuti cu nuiaua sau erau trasi de perciuni pentru orice motiv care parea întemeiat: pentru notele proaste de la scoala, pentru mingea pe care o spargeau la joaca, pentru ca se faceau ca nu aud când erau strigati la masa, orice atitudine considerata necuviincioasa era pedepsita. În acele familii, era aplicat un principiu clar în educatie: eu te-am facut, eu te omor, si un altul care privea strict relatia dintre parteneri, adeseori cu aceleasi consecinte: barbatul este stapânul casei. Combinate cele doua rezulta un singur principiu: este mai bine sa fii barbat pentru o zi, decât sa fii femeie pentru zece. Atunci când colegul meu de banca din clasa a II-a m-a tras zdravan de par si m-a lovit cu pumnii, fara niciun motiv, învatatoarea a încercat sa ma linisteasca din hohotele de plâns, spunându-mi, râzând, ca „asa se poarta baietii cu fetele pe care le plac, le mai ciufulesc din când în când”. Cu alte cuvinte, violenta, a tinut sa-mi explice învatatoarea pe întelesul meu, era definita ca afectiune. Parintii mei nu ma lovisera niciodata, ei nu avusesera niciodata altercatii în casa, nu stiam ce înseamna violenta. Cum dragostea avea pentru mine o alta conotatie, nu am putut accepta acest gen de „afectiune”. Când a încercat a doua oara sa ma loveasca în cap cu un penar din lemn, probabil tot din dragoste, mi-am facut dreptate singura, în strigatele disperate ale învatatoarei. Dupa confruntarea în care l-am lasat fara trei nasturi la camasa si fara câteva fire de par din cap, „dragostea” lui pentru mine a încetat. A doua zi, mama lui a cerut sa fie mutat în alta banca, dupa ce, fireste, m-a mustruluit bine în fata clasei, spre amuzamentul tuturor. „Esti fata, fetele nu lovesc baietii! Ce educatie primesti acasa? Asa ai sa-ti bati si barbatul?” Scena aceea în care eram lovita de un baiat care era cu un cap mai înalt decât mine si mai puternic m-a bântuit multa vreme. De câte ori auzeam, când mergeam la bunica, în vechea mahala Sebastian din Bucuresti, ca o vecina era agresata de sotul ei, îmi aminteam acea scena. Violenta avea o definitie clara: un barbat puternic loveste o femeie care trebuie sa arate ca mine, mica, pasnica, slaba si lipsita de aparare. Probabil, îmi spuneam, din aceeasi „dragoste” de care avusesem si eu parte si pe care nu mi-o doream. Iesirea din casa dupa ora 21, în anii 80, era un risc pe care o fata trebuia sa si-l asume, strada parea a fi, dupa o anumita ora, doar a barbatilor si a militienilor care stateau câte doi la vreo intersectie. În Bucuresti, în anumite cartiere, Ferentari, Rahova, IOR sau Pantelimon, chiar si ziua, fetele traiau cu spaima ca ceva li se va putea întâmpla oricând. La 17 ani, dintr-o potentiala victima, am devenit, fara sa vreau, agresor. În parcul din fata Operei, lânga statia de metrou Eroilor, unde obisnuiam sa stau pe banca si sa citesc dupa cursuri cartile împrumutate de la Biblioteca Sadoveanu, într-o zona de altfel populata, un individ s-a asezat lânga mine, înarmat cu o surubelnita pe care a încercat sa mi-o puna la gât. N-a reusit. M-a salvat o mapa cu colturi din metal cu care l-am pocnit în nas, umplându-l de sânge. Dupa lovitura, profitând de starea sa confuza, am alergat din rasputeri spre bulevard strigând, speriata, dupa ajutor. Cuum, tu ai lovit un barbat? m-a întrebat razând ironic militianul de la sectia 16 din Militari, stupefiat, când m-am dus cu tatal meu sa reclam incidentul. Ce cautai în parc, fetele cuminti nu umbla prin parcuri dupa scoala! Si, acum fie vorba între noi, a continuat el, rastindu-se la noi, cum puteti lasa o fata asa, la vârsta asta, cu parul despletit, cu sarafanul asta strâmt pe ea, prin parcuri, chipurile, sa citeasca? Dupa ce provoaca un om pe care l-a mai si lovit, mai veniti la mine sa depuneti plângere?! Se gasise vinovatul. Case closed. Sunt 3.000 de ani între aceste amintiri personale de care azi fac uz si Odiseea lui Homer, în care Telemachus îi spune mamei sale, Penelope, sa nu vorbeasca în public caci a vorbi la scena este o treaba barbateasca. În urma scandalului Weinstein, când zeci de femei l-au acuzat pe producatorul american de viol, de agresiune sexuala si abuz, pe durata a 30 de ani, argumentul lui Telemachus pare convingator: femeile trebuie sa fie tacute, trebuie sa accepte orice. Rusinea e un mecanism de control. Androginia, o strategie de supravietuire. Din exemplul lui Telemachus, deducem ca tacerea unei femei a fost cândva o parte integranta a dezvoltarii si evolutiei unui barbat. Telemachus îi spune Penelopei sa taca, a avea o voce, a spune ceva public era, deci, considerat ca fiind un atribut masculin. În Metamorfozele lui Ovidiu, Zeus o transforma pe Io, preoteasa în templul zeitei Hera, de care era îndragostit si cu care face dragoste pe ascuns, de teama geloziei si razbunarii Herei, într-o vitica alba. Iar vocea lui Echo este redusa la un instrument de repetare a cuvintelor altora. Când tânara printesa Philomela este violata, i se taie limba pentru a o împiedica sa-si expuna public atacatorul. În 3000 de ani nu se întrevad multe modificari în modul de perceptie a femeii: luam ca exemplu un studiu recent publicat în The Guardian, care arata ca fetele de culoare sunt percepute ca fiind mai putin inocente decât fetele albe, pentru ca, citam din memorie, „fetele de culoare au nevoie de mai putina protectie, fiindca stiu mai multe despre sex decât fetele albe”. Perpetuarea si întarirea unor astfel de stereotipuri duc, din pacate, la o normalizare a fenomenului excluderii, pedepselor nefondate, discriminarii si la ignorarea necesitatii unei protectii adecvate pentru orice femeie, indiferent de culoare, etnie, religie sau orientare sexuala. Pâna în anul 2000, în România, daca victima unui viol se casatorea cu agresorul, dosarul penal deschis pentru viol era anulat. Aproximativ 15- dintre români, ne spunea PROTV-ul, cred ca violul poate fi un rezultat al atitudinii femeii. Femeia care poarta fusta scurta, ciorapi din plasa, care merge pe strazi la ore târzii, care intra în vorba cu barbatii într-un pub sau urca în masinile lor pentru a fi duse acasa îsi merita, dupa ei, soarta. Femeile au fost batute sau chiar ucise de-a lungul vremii pentru ca n-au purtat batic, pentru ca au vrut sa urmeze o scoala, pentru ca nu s-au maritat cu cine a dorit familia, pentru ca nu erau virgine în noaptea nuntii, pentru ca nu au servit bautura la masa barbatului, pentru ca nu au dorit sa faca sex cu el când acesta avea chef. Si nu a contat daca ele erau sotii, iubite, mame, fete, surori, fete vitrege, vecine, motivele de agresiune au fost diverse, iar unele de-a dreptul hilare. Toate acestea se întâmpla si astazi. În O mie si una de nopti, regele Shahryar, dupa ce a descoperit infidelitatea primei sale sotii, a executat-o si a declarat ca toate femeile sunt infidele. A urmat o succesiune de casatorii cu virgine, pe care le executa în dimineata urmatoare nuntii. Barbatii erau educati sa creada ca trupul si viata unei femei li se cuvin si le apartin în totalitate. Astazi, dupa mii de ani de la scrierea acestei capodopere, în multe locuri, în multe culturi, femeia este considerata înca proprietatea barbatului. În unele locuri din Africa femeia se vinde la târg alaturi de vite. În India, în anumite caste, femeia îsi cunoaste sotul în ziua nuntii. De ce ai participat la un asemenea protest? m-a apostrofat un amic, când m-am întors în tara, dupa ce vazuse postarea mea pe facebook. Vrei sa arati ca esti si tu în trend cu aceste curente care ne-au zapacit de tot? Da, aud adesea fraza: „Nu sunt feminista, asta e o prostie, feministele sunt niste individe care vor sa distruga barbatii”. Sa raspundem, deci, întrebarilor amicului meu: daca esti însarcinata si managerul îti spune ca dupa nastere ai la dispozitie o saptamâna ca sa te întorci la birou altfel îti pierzi locul de munca, ce sentimente încerci? Dar când îti spune ca poti obtine un post de conducere doar daca îi treci prin pat? Daca faci treburile casnice si stii exact câte ore si eforturi necesita munca ta, pe care multi considera ca trebuie sa o faci doar pentru ca esti femeie, iar tu nu esti de acord cu asta, tu ai de studiat, de scris, ai de implementat niste proiecte, esti multumita? Daca nu obtii vreo functie în partid pentru ca „politica nu e treaba unei femei” si esti înlaturata din competitie, te simti confortabil? Cum priviti glumele despre femeile care conduc o masina, despre cele care conduc o institutie, despre femeile care fac politica? Esti în siguranta când mergi singura sa bei o bere într-un local? Când esti pipaita în zonele intime în autobuz, când esti fluierata pe strada, când râd barbatii de tine pe plaja ca esti grasa, ca ai sânii mici, ca ai handicap, când iubitul sau sotul te loveste cu bestialitate fiindca nu a gasit ciorba fierbinte pe masa, când esti dezamagita, ranita, umilita, discreditata, nu-i asa ca abia atunci întelegi ca feminismul este o doctrina necesara? Oamenii critica feminismul fara sa încerce macar sa înteleaga ce este. În mintea multora, feminismul este o miscare a unor femei care urasc barbatii, le subestimeaza importanta, care protesteaza fara niciun motiv, încercând sa ia societatii ultimele bucurii ale vietii precum flirtul, senzualitatea si delicatetea feminina si, mai cu seama, datoria sacra a femeilor de a naste, de a gati, de a spala sosetele barbatilor în custodia carora se afla. Ne întrebam daca multi stiu ca datorita luptei feministe de-a lungul timpului o femeie a dobândit statutul de fiinta umana, scapând de statutul de animal de companie al barbatului, detinut mai întâi de tatal ei si apoi de sotul ei, fara drepturi civile, fara dreptul la educatie, dreptul de a a participa la activitati politice, drepturi de proprietate si chiar drepturi asupra propriilor copii. Aceste drepturi nu s-au obtinut peste noapte: primul val al feminismului a implicat lupta pentru dreptul femeilor la proprietate privata si dreptul de vot. Aceasta perioada a fost destul de cruda: demonstratiile suffragette-lor de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea au fost dispersate, activistele au fost, în mare parte, arestate. Femeile au început sa câstige dreptul de vot abia în anii 1920. În Europa, Elvetia a fost ultima care a acordat acest drept în 1971, desi în unele cantoane, femeile nu au putut vota pâna în 1990. Al doilea val de feminism a implicat lupta împotriva stereotipurilor unei societati patriarhale, dar nu a tinut cont de interesele minoritatilor. Adica, o femeie alba nu putea fi discriminata ca femeie, dar ea însasi putea discrimina, de exemplu, o femeie de culoare. Al treilea val, început prin 1990, s-a îndreptat în mod natural catre femeile „invizibile” anterior. Cercul de atentie includea drepturile prostituatelor, lesbienelor, persoanelor transgender, persoanelor de culoare, femeilor cu dizabilitati. Mai târziu, aceasta miscare a dus la discutii despre „sfârsitul feminismului” si la concluzia ca nu mai era nimic pentru care trebuia cineva sa lupte, totul fusese câstigat. Si acum, într-o era a deschiderii, a activismului pe internet, a furtunilor Twitter si a hashtag-urilor, societatea este lovita, iata, de al patrulea val de feminism. Astazi este în curs de rebranding, transformându-se în fata ochilor nostri într-o miscare de masa populara la care te poti alatura cu usurinta alaturi de milioane de alte femei care îsi cer dreptul la viata. Celebritatile nu stau deoparte, sa ne amintim de discursul Patriciei Arquette la Gala Oscar despre discriminarea actritelor, care sunt înca platite, în ciuda prestatiei lor exceptionale, mai putin decât actorii. Sa ne amintim si de miscarile care au urmat dupa moartea tinerei Masha Amiri sau a Armitei Garawand, batute cu bestialitate si torturate de politia „moralitatii” din Iran, pentru ca nu au purtat corect hijabul. Printre principalele probleme aduse în discutie la protestul din Barcelona s-a numarat violenta împotriva femeilor. E vorba despre trafic sexual, violenta domestica, viol. A doua problema care s-a ridicat a fost despre munca la serviciu si munca în casa, care sunt distribuite incorect între salariatii barbati si salariate sau între membri familiei. A treia problema a fost sexismul în mass-media, care limiteaza personalitatea unei femei la imagini senzuale, motiv pentru care femeile sunt privite adeseori ca obiecte sexuale. Ori realitatea în care traim este cu totul alta si e nevoie de o schimbare de mentalitate. Feminismul te învata sa urasti barbatii. Oare este adevarat? Nu. Feministele nu lupta împotriva barbatilor, ci împotriva structurilor patriarhale a societatilor – un sistem în care femeile ocupa un rol secundar, subordonat. Multe feministe sunt casatorite, au casatorii fericite. Multe dintre ele au venit însotite la protest de partenerii lor. De obicei, în relatiile acestora, ambii parteneri adera la principiile parteneriatului si egalitatii. Feministele promoveaza ideea de familie fara copii? Nu, feministele nu promoveaza asa ceva, ele apara dreptul femeilor de a alege singure daca sa devina mame sau nu. Nu fac copii fiindca trebuie, fiindca asa le cere barbatul. Este o diferenta. Fiecare femeie are dreptul de a-si folosi corpul dupa bunul plac si de a nu fi judecata pentru decizia ei, nu trebuie sa moara pentru un hijab, nu trebuie sa faca sex împotriva vointei ei, nu trebuie sa fie batjocorita pe internet doar fiindca e om politic, nu trebuie sa umble cu cheile printre degete ca sa se apere seara când vine acasa de la munca de potentialii agresori. Oare s-au cerut la acest protest feminist alte lucruri decât cele pe care si le-ar dori orice femeie într-o societate civilizata? În general, feminismul modern poate fi vazut ca o miscare umanista a viitorului pentru drepturile tuturor oamenilor. La urma urmei, fiecare persoana merita sa fie tratata cu respect si fiecare are dreptul sa faca propria alegere în orice problema. Stim asta doar teoretic, practic, întotdeauna, demonstram ca suntem reticenti. Convingerile în care traim, si de care spuneam mai pe larg în articolul publicat saptamâna trecuta, ne opresc, adeseori, sa gândim în perspectiva. Societatea, însa, evolueaza. Feministele îsi doresc ca aceasta alegere privind propria viata sa fie constienta, astfel încât o persoana sa înteleaga ceea ce face, sa-si asume responsabilitatea pentru actiunile sale si sa respecte alegerile altor oameni. O fata nu trebuie sa rupa camasa colegului pentru a scapa de batjocura lui. O adolescenta are dreptul de a citi pe o banca în parc, asa cum citeam eu cândva, fara sa fie agresata si apoi umilita de autoritati doar pentru ca este femeie. Se poate? Desigur, egalitatea între sexe e un principiu care se învata si societatea de azi ne cere tuturor sa facem efortul de a iesi din stereotipurile în care ne-am format si sa participam deschisi la aceasta lectie a umanitatii.   Cristina Danilov este psiholog