Ce trebuie să ştim despre sistemele electorale?

Pentru exprimarea dreptului de a alege si de a fi ales, democratiile propun trei mari sisteme electorale de organizare si desfasurare a proceselor de votare: sistemele majoritare, sistemele proportionale si sistemele mixte. Cunoasterea sistemelor electorale este importanta pentru cultura noastra democratica, pentru explicarea si întelegerea modului în care voturile exprimate pentru un candidat si/sau un partid politic se coaguleaza în functionarea consiliilor locale, judetene, în camerele Parlamentului. Totodata, cunoasterea sistemelor electorale ne ajuta si la întelegerea modului în care anumite voturi se „pierdˮ, „sunt irositeˮ, nu sunt reprezentate printre alesi. Sistemele electorale majoritare pot fi uninominale (în care în fiecare circumscriptie se alege un singur reprezentant) sau plurinominale (în fiecare circumscriptie se pun în joc mai multe locuri). În cazul sistemului electoral majoritar într-un singur tur, tara este împartita în circumscriptii electorale, aproximativ egale din punct de vedere al populatiei, fiecare circumscriptie fiind reprezentata de un singur deputat. Fiecare alegator are un singur vot, alegând un singur candidat dintre cei propusi. Candidatul care obtine cele mai multe voturi este declarat ales, indiferent daca obtine 50- din voturi sau nu. Din acest mod de scrutin rezulta urmatoarele efecte. Primul efect consta într-o amplificare exagerata a victoriei partidului aflat pe primul loc ca numar de voturi la nivel national fata de cel de-al doilea clasat. Partidul care are majoritatea relativa a voturilor obtine aproape întotdeauna majoritatea absoluta a mandatelor (ex: SUA, Marea Britanie). Al doilea efect este diluarea reprezentarii electorale si politice a celorlalte partide. Partidele clasate pe locurile 3 si 4 nu reusesc sa câstige decât foarte putine mandate, reprezentarea acestora fiind extrem de diluata. Sistemul uninominal cu doua tururi consta în faptul ca, daca un candidat nu obtine majoritatea absoluta a voturilor exprimate în primul tur, se organizeaza un al doilea tur în care majoritatea relativa este suficienta. Scrutinul este utilizat în Franta, unde accesul în turul doi este garantat celor care au obtinut în primul tur cel putin 12,5- din voturi. Efectul acestui scrutin asupra sistemului de partide este acela ca încurajeaza marile aliante de partide, pastrând efectul de dezavantajare asupra partidelor mici. Acest scrutin se utilizeaza în România pentru alegerea presedintelui tarii si a fost utilizat si pentru alegerea primarilor din România pâna la alegerile din 2008 inclusiv. Începând cu alegerile locale din 2012, primarii sunt alesi prin sistemul de vot uninominal într-un singur tur. Sistemele electorale proportionale îsi au originea în sec. XIX, când a aparut ideea aprecierii fortei unui partid politic prin numarul de voturi obtinute de partidul respectiv la nivel national, si nu doar în circumscriptii delimitate arbitrar. Primele tari care au adoptat sisteme proportionale au fost Belgia, Finlanda, Suedia si Portugalia, fiind în prezent sistemul cel mai raspândit în Europa, inclusiv în tarile din fostul bloc comunist (România, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Albania, Serbia). Sistemele de tip proportional urmaresc sa asigure o cât mai mare proportionalitate între numarul de voturi si numarul de locuri obtinute de fiecare partid. Sistemul proportional poate functiona si cu candidaturi individuale (votul unic transferabil, utilizat în prezent în Malta si India). În marea majoritate a sistemelor proportionale, atribuirea se face în doua etape. În prima se calculeaza un coeficient folosit pentru repartizarea mandatelor „întregi”, iar în cea de-a doua se utilizeaza diferite metode pentru repartizarea mandatelor care se obtin din „resturi”. Pentru prima etapa coeficientul cel mai des utilizat este si cel mai simplu, respectiv cel obtinut din raportul între numarul de voturi exprimate în fiecare circumscriptie si numarul de locuri acordat, cunoscut sub numele de coeficientul Hare. Pentru etapa a doua sunt posibile doua tipuri de solutii si anume metoda celor mai mari resturi si metoda celei mai mari medii. Metoda celor mai mari resturi, cunoscuta sub numele de metoda Hamilton, este exact cea utilizata în România la repartizarea mandatelor în consiliile judetene si locale. Dupa repartizarea mandatelor în faza I, partidele se ierarhizeaza în ordinea resturilor ramase neutilizate, restul de mandate repartizându-se în aceasta ordine. Acest sistem este cel mai putin defavorabil partidelor mici, mai ales când se totalizeaza la nivelul tarii rezultatele în voturi si locuri. Metoda celei mai mari medii se utilizeaza la repartizarea mandatelor în faza II a calculului raportului voturi/locuri, locul fiind atribuit acelei liste care are cea mai mare medie de voturi pe loc. Aceasta metoda este în vigoare în Spania, Portugalia, Israel, Olanda, Turcia, Finlanda, precum si în multe tari din America Latina. Tot pentru calculul repartitiei mandatelor în cadrul sistemelor proportionale se utilizeaza si metodele prin divizori. Principiul acestei metode consta în a diviza succesiv numarul de voturi obtinute de fiecare lista printr-o serie de numere denumite divizori. Locurile sunt atribuite listelor în ordinea numerelor celor mai mari obtinute dupa aceasta operatie. Cea mai cunoscuta metoda prin divizori este metoda d’Hondt. Repartitia în acest caz se face într-o singura etapa. Sistemele electorale mixte majoritar-proportionale îsi propun sa valorifice avantajele sistemelor descrise anterior (majoritar versus proportional) si sa eliminte pe cât posibil dezavantajele în materie de reprezentativitate si proportionalitate a partidelor. Acest tip de scrutin este utilizat în Germania si Italia, dar si în tari din Europa de Est ca Ungaria, Croatia, Lituania si Rusia. Prin sistemele electorale mixte, o parte din locuri sunt atribuite în circumscriptii cu scrutin uninominal, în general cu un tur, iar cealalta parte este utilizata la al doilea nivel de repartitie, pentru a atinge o anumita proportionalitate între voturi si locuri la nivelul compozitiei globale a parlamentului. De exemplu, numarul de locuri rezervate compensarii proportionale este de 25- în Italia si 50- în Germania. În perioada 2004-2008 a existat o discutie intensa în spatiul public românesc, generata si întretinuta de unele partide, organizatii din zona societatii civile, o parte din mass-media, pentru introducerea unui sistem electoral uninominal care sa creasca participarea la vot, sa evidentieze relatia dintre alegator si cel ales si sa responsabilizeze într-o masura mai mare alegatorii. S-a pornit de la ideea ca cetatenii doresc sa aleaga oameni, nu liste de partid. Scopul introducerii sistemului uninominal ar fi fost (re)înnoirea clasei politice din România. Pe tema introducerii sistemului electoral uninominal a fost organizat si un referendum, care a avut loc pe 25 noiembrie 2007, în aceeasi zi cu alegerile pentru Parlamentul European. Din cauza absenteismului la vot, referendumul a fost invalidat. În cele din urma, dupa mai multe zbateri politice si legislative, cu plângeri formulate la Curtea Constitutionala a României, s-a adoptat un sistem de vot mix, uninominal si cu vot de compensare, care în practica a condus la niste „ciudatenii electoraleˮ. Partide care au obtinut sub pragul de 5- din voturi aveau parlamentari, dupa cum în unele circumscriptii uninominale, au câstigat mandate candidati clasati pe pozitia a treia, cu un numar de voturi ridicol de mic comparativ cu primii clasati. Dar despre saga sistemelor electorale din România postcomunista vom discuta într-un articol viitor.   Ciprian Iftimoaei este conferentiar universitar doctor în cadrul Facultatii de Stiinte Politice si Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iasi