Între artă şi credinţă

Se pare ca noi nu încercam sa ne împacam cu gândul ca traim într-o lume imperfecta si dorim, cu tot dinadinsul sa transforma imperfectiune în perfectiune, gândind si, mai ales, actionând, cât mai corect politic. Aliniindu-ne, cu alte cuvinte, la noile standarde ale politicilor culturale, care dau nastere la noi aberatii ideologice, la fel de nocive ca si cele din perioada comunismului, la amenintari si la varsari de sânge. * „Exista o singura modalitate de a ucide capitalismul: prin impozite, taxe si impozite.” Am citat din Marx. Aici Marx e imbatabil. Din orice unghi am privi asertiunea sa, nu avem cum sa nu-i dam dreptate. Crescând taxele si impozitele ucizi libera initiativa, ucizi concurenta si piata libera. Cum la noi taxele si impozitele cresc, sa întelegem de aici ca scopul subteran, inconstient sau constient, al guvernelor noastre este darâmarea din interior a capitalismului instalat dupa Revolutia din decembrie 1989 si revenirea la comunism? Ciudat este însa faptul ca toate aceste taxe si impozite au crescut si vor creste în continuare cu acordul Bancii Mondiale si a tuturor forurilor europene. Dar si mai ciudat e faptul ca liberalii nostri au votat în Parlament initiativa a PSD-ului, ridicând nu o singura mâna, ci ambele mâini, fara sa crâcneasca. Pentru a întelege lumea în care traim, e bine din când în când sa-l recitim pe Marx, asta ca sa evitam pe cât posibil repetarea unor greseli istorice. * Una dintre legile cele mai frumoase emise de legendarul legislator spartan Licurg a carei nobil scop era desfiintarea definitiva si irevocabila a oricarei inegalitati între cetateni, a fost interzicerea folosirii monedelor de aur si de argint (probabil, si a celor de arama si de bronz) si confectionarea monedelor doar din fier. Se spune ca pentru a face ca fierul din care erau turnati banii sa fie cât mai perisabil, Licurg a dat ordin ca drugii de metal din care urmau sa fie confectionati banii sa fie încinsi si cufundati în otet. În contact cu otetul, fierul înrosit îsi perdea duritatea, devenind atât de moale, încât nu puteai turna din el decât monede de grosimea unor caramizi. Visteria lui Licurg a confectionat bani, dar dimensiunea si greutatea lor erau atât de mari, încât nu puteau fi folositi în tranzactii obisnuite, iar cei care din pricina lacomiei ar fi vrut sa tina acasa câteva sute de oboli, ar fi trebuit sa construiasca magazii speciale si sa aduca acasa banii cu caruta. Se spune ca odata cu instituirea unei astfel de monede, mita, furturile si crimele au disparut din Sparta, caci nimeni nu s-ar fi încumetat sa fure sau sa ia mita, odata ce moneda era atât mare si de grea, încât s-o poata ascunde undeva în cetate fara sa fie vazut si pedepsit. A fost un fel de happening sau performance social petrecut cu 2800-2900 de ani în urma, experiment care a facut ca în Sparta luxul si bogatia sa dispara. Probabil ca asta au în vedere acum si legislatorii ce dirijeaza din umbra asupra sortii noastre si care doresc – pentru binele întregii umanitati – sa renuntam la proprietate, la bani si la familie, limitându-ne cheltuielile la strictul necesar. Ei n-o sa confectioneze însa bani din fier, ci vor face criptomonede, a caror accesare va fi însa atât de dificila, încât vom renunta la ea. Frumoase vremuri ne asteapta. * Într-una din cugetarile sale, parintele Steinhardt, contrazicându-l indirect pe Marx, afirma ca „nu sistemul politic sau economic este determinant, ci – citez – tonul relatiilor dintre oameni; daca exista bunavointa ori amenintare, restul nu conteaza”. Azi cuvintele sale prind un ecou parca si mai puternic decât în regimul comunist în care a trait si a avut de patimit Nicolae Steinhardt, alaturi de multi dintre noi. Caci azi, nu mai exista nici un fir calauzitor care sa uneasca nemultumirile oamenilor si revolta lor împotriva unui regim care, sub lozinca libertatii de expresie, a bunastarii si a democratiei cauta sa ne dezbine si sa ne izgoneasca din suflete si bruma de credinta pe care o mai avem. Pentru ca un crestin, afirma el, „trebuie sa fie mereu atent la ispite...” Iar în jurul nostru sunt din ce în ce mai multe ispite. Una dintre ele fiind prostia. Prostia în care ne complacem sa traim. Apoi mai sunt, citez: „Nestirea, îndobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri sau trecerea nepasatoare, care sunt, afirma parintele Steinhardt de la diavol, nu de la Dumnezeu. Iisus a vazut pragurile peste care omenirea, pentru a nu-si pierde credinta si spiritualitatea, va trebui sa paseasca în fiecare timp. A vazut si ne-a prevenit. Noi însa am devenit orbi si surzi la cuvintele sale. Arta, spunea Andre Gide, este o colaborare între Dumnezeu si artist, si cu cât face mai putin artistul, cu atât mai bine”. Cu alte cuvinte, cu cât artistul se lasa în voia mâinilor Domnului, cu atât opera sa, indiferent daca avem de-a face cu poezie, muzica, pictura sau sculptura sau, de ce nu, o simpla fotografie, va purta pecetea desavârsirii. Aici, e vorba de inspiratie. De revelatie, care vine atât din interior, cât si din exterior. Din transcendent. * Atelierele pictorilor cunosc, pe parcursul zilei, câteva metamorfoze. Daca dimineata seamana, într-adevar, cu niste chilii, la orele prânzului ele se transforma în niste anticamere sau chiar saloane de primire. Pictorul se comporta ca un calugar atâta timp cât are sevaletul în fata. Dupa ce îl abandoneaza, sufletul îi da ghes sa-si propovaduiasca religia în lume... Fiecare „chilie” îsi are personalitatea sa distincta, o anume atmosfera, un anume chip. Într-un fel, atelierul poate fi perceput ca un autoportret al artistului la (perpetua) tinerete a puritatii si impuritatii sale artistice... Am asistat pe vremuri, la un experiment insolit al pictorului iesean Dorin Baba care m-a pus pe gânduri. Pe parcursul a doua ore publicul a asistat la un experiment unic, la un fel de magie picturala, în care doua tablouri de dimensiuni impresionante s-au pictat singure. Iar dupa materializare, tablourile s-au aneantizat, luând foc instantaneu si pulverizându-se în aer. Vizitându-i mai târziu atelierul, l-am surprins pictând prin intermediul flacarilor. Pensula era muiata în flacari, iar peisajul sau chipul reprezentat ardea mistuindu-se în valvatai. În urma arderii, culorile de pe pânza îsi schimbau nuantele lor initiale, iar peisajele si chipurile zugravite pareau desprinse dintr-o alta lume. Stând comod pe fotoliu, am vazut materializându-se din flacari aura unui voievod ce a bântuit prin alte vremuri, a unui cal si a unui câine înaripat ce se hranea cu foc. A fost o halucinatie, o magie. Nu stiu. * „În lumea pacatului – spunea parintele Steinhardt – perfectiunea nu se încheaga. Se cuvine asadar sa avem un nou ideal: idealul nostru sa nu fie perfectiunea – generatoare de bai de sânge, opresiune, intoleranta, închisori, torturi si lagare –, ci dimpotriva, imperfectiunea. Sa recunoastem ca, lumeste, suntem limitati si sa tindem cu toata puterea spre o imperfectiune cât mai putin rea, singura cu putinta aici.” Se pare ca noi nu încercam sa ne împacam cu gândul ca traim într-o lume imperfecta si dorim, cu tot dinadinsul sa transforma imperfectiune în perfectiune, gândind si, mai ales, actionând, cât mai corect politic. Aliniindu-ne, cu alte cuvinte, la noile standarde ale politicilor culturale, care dau nastere la noi aberatii ideologice, la fel de nocive ca si cele din perioada comunismului, la amenintari si la varsari de sânge. Parintele Steinhardt ne mai da si un alt sfat legat de toleranta si buna vecinatate, pe care, poate, ar trebui sa-l urmam: „Curata ograda ta, bucura-te de curatenie – spune el – si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul însusi l-a pus. Caci între vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramâne, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale”. Noi însa, pare-se, nu prea avem organ sa întelegem sfatul parintelui de la Mânastirea Rohia, cel care a refuzat sa devina martor al acuzarii împotriva lotului Noica-Pllat, fapt pentru care a fost arestat si condamnat la 12 ani de munca silnica, la 7 ani de restrângere a drepturilor civile si la confiscarea totala a averii personale, fiind acuzat de infractiune de uneltire contra ordinii sociale; nu, noi ignoram sfaturile sale si ducem gunoiul vecinului cât mai departe de habitatul nostru. Îl ducem la groapa de gunoi si nu ne multumim doar cu atât, ci îi dam foc, apoi ne miram ca între noi si vecinul nostru se casca o groapa din care se ridica fum si miasme grele. Iata unde duce graba de-a face ordine nu în propria ta curte, ci în ograda altuia, excesul de zel si intoleranta. În amintirea botezului sau petrecut între zidurile închisorii Jilava, se cuvine sa-i aducem un pios omagiu. „Acum stiu, stiu – marturiseste el – ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de întelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, înjuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu...”   Nichita Danilov este scriitor si publicist