Cantemir, făuritorul de cuvinte (IV)*

Autorul serialului înoata în continuare impenitent în oceanul fara margini al creativitatii lexicale cantemiresti, pescuind si comentând câteva grecisme rare, întrebuintate exclusiv de Cantemir, în scrierile lui în limba româna. Înainte de a oferi cititorului câteva exemple din bogata lista a creatiilor lexicale cantemiriene, as dori sa evidentiez un aspect pe care îl consider important. Când vorbim despre lexicul lui Dimitrie Cantemir nu putem avea în vedere decât textele scrise efectiv de Cantemir, nu si traducerile lucrarilor sale, efectuate de diferite persoane în epoci diferite si în limbi diferite. Putem asadar vorbi despre lexicul latinesc folosit de Cantemir în operele scrise în limba latina (Descriptio Moldaviae, Historia Moldo-Vlahica, Vita Constantini Cantemirii, Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae, Sacrosanctae scientiae intepingibilis imago etc.) sau despre lexicul românesc din cele trei scrieri în limba româna ale voievodului carturar: Divanul, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor si Istoria Ieroglifica. Importante în sine din numeroase alte puncte de vedere, toate celelalte traduceri de texte cantemiriene, în diferite limbi (germana, engleza, franceza, rusa, greaca etc.), inclusiv Scrisoarea Moldovei, tiparitura de la Neamt din 1825, asupra careia am zabovit mai mult, nu reprezinta marturii directe ale particularitatilor discursive, stilistice, gramaticale, frazeologice sau lexicale ale lui Cantemir. A fost nevoie sa fac aceasta mentiune fiindca am ascultat recent o comunicare stiintifica sustinuta de un logician, care, citând din traducerea lui N. Locusteanu, tiparita în 1928 cu titlul Metafizica, se referea la termenii filosofici românesti folositi de Cantemir. Evident, avem de-a face cu o inadvertenta de ordin istoric. Termenii filosofici respectivi nu sunt ai lui Cantemir, ci ai lui Locusteanu, traducatorul în româneste al originalului latinesc! Citam într‑un episod trecut pasajul în care Cantemir socoteste limba greaca mama tuturor învataturilor si a tuturor întelesurilor posibile. Se cuvine deci sa începem aceasta glosare sumara a câtorva dintre „specialitatile lexicale” prin câteva elemente lexicale împrumutate direct din greaca si prezente numai la Cantemir – am putea sa le numim hapax legomena absolute. Nimeni, nici înainte de Cantemir, nici dupa el, nu a mai folosit într‑un text românesc aceste cuvinte. Iata, de exemplu, aphtádie înseamna „impertinenta” în limba neogreaca. Mai avem apoi substantivul abstract ahortasíe, care înseamna „pofta”, „nesat”, literal „ne-marginire”, fiindca chóros înseamna „hotar, limita“. Substantivul anarh, si el un hapax atestat doar la Cantemir înseamna, literal, „care nu are început” si, contextual, despre o persoana, „care nu are principii”. Avem astazi derivatul devenit curent anarhie, care este originar tot în greaca, dar vine în româneste mai târziu, prin filiera limbii franceze. Întrebunitând în text substantivul atheofovíe, Cantemir îsi imagina, si probabil pe buna dreptate, ca putinii sai cititori români stiau greceste la fel de bine ca si el. De altfel, întregul text al Divanului de la 1697 era însotit, pe coloana din dreapta, de versiunea greceasca, realizata, dupa cum a dovedit mai de mult ilustra elenista Maria Marinescu-Himu, de catre Ieremias Kakavelas, dascalul iubit al beizadelei Dimitrie! Asadar, un asemenea cititor întelegea foarte bine ca atheofovíe nu putea însemna altceva decât „ura fata de atei” (atheos + fovía). Numeroase din zecile de grecisme inedite si nemaifolosite de nici un alt autor român nici înainte, nici dupa el, cu care eruditul print si‑a împanat textul, sunt explicate de autor în Scara a numerelor si cuvintelor streine tîlcuitoare (280 de „intrari”!) care precede în manuscris textul propriu‑zis al Istoriei ieroglifice. Citez, la întâmplare, câteva, împreuna cu explicatiile lexicologice ale autorului si cu unul dintre contexte: cacodémon = „demon rau; îngerul satanii; urgie dumnedzaiasca”; si contextul: „a amageilor cea mai de frunte învatatura si mai de treaba schimositura iaste ca în inima pre cacodemonul, iara în fata evdemonul sa poarte”. Un deliciu livresc ne surprinde si recunoscând numele nefericitei sotii a lui Othello, ca nume comun: disdemoníe, explicata de autor la plural: „taramonii si aflarile omenesti în loc de dumnedzaiesti cinstite”, cu contextul: „Dréptele giuramânturi a tinea a evseviii, iara de céle strîmbe a sa téme a disdemoniii fapta iaste”. Cuvântul circula ca element livresc în mai toate limbile de cultura importante. Ceea ce denumim astazi prin cuvântul delir, Cantemir alege sa echivaleze prin grecismul mateologhíe, explicat în Scara ca substantiv prin „voroava în desert, buiguire, cuvînt fara socotiala”, dar pe care în text îl gasim doar ca... verb: „Într‑acesta chip a meteologhisi au început”. Când da în Istoria ieroglifica peste cuvântul omónie, orice cititor atent, care a vizitat vreodata Atena, ar trebui sa recunoasca spontan denumirea pietei centrale unde se afla Adunarea Nationala a Greciei. Cu cuvintele inorogului, omónia = „împreunarea, unirea sfatului, învointa inimilor”, iar în text: „Într‑acesta chip, cea deplina omonie, într‑îmbe monarhiile plinindu‑sa, sa sa savîrsasca”. Mai luam doua asemenea „cantemirisme absolute”, ca sa încheiem aceasta mustoasa serie. La un moment dat istoria ieroglificeasca ajunge sa înfatiseze o simandicoasa întrunire a dobitoacelor adversare ale Inorogului, în felul urmator: „Chipul întai a trufiii în procathedriia mésii sa zugravéste si toata mîndriia în scaunul cel mai de sus sa savîrsaste”. Vorba straina este, ca de obicei, tâlcuita în Scara, astfel: procathedrie = „sederea mai sus, scaunul cel mai de sus, capul mesii”. Vedeti, greaca avea si are si astazi unele avantaje de desemnare pe care noi nu le avem. Desigur, putem crea oricând îmbinari de cuvinte mai mult sau mai putin fericite, de exemplu, putem spune, în cazul de fata loc de frunte. Ne putem imagina ce s‑ar fi putut întâmpla daca aceasta initiativa a lui Cantemir ar fi fost preluata si urmata si de alti autori. Cu o vechime de peste trei sute de ani procatedria ar fi fost la azi la îndemâna oricarui vorbitor. Numai ca, la fel ca „istoria mare”, si istoria cuvintelor este despre ce a fost, nu despre ce ar fi putut sa fie! În cazul nostru, pentru semnificatia respectiva, urmasii lui Cantemir au trebuit, dupa vreun secol de la moartea lui, sa purceada la felurite încercari: presidiu sau prezidiu, dupa modelul latinei savante (praesidium) sau al germanei (Präsidium), iar apoi, putin mai târzior, dupa forjarea lui presedinte (el însusi manufacturat dupa model latinesc sau france (preses, respectiv président), dar cu... materialul clientului (pre‑ + a sedea), sa ajungem, în fine, la presedentia actuala, cu înainte-mergatoarele forme presedenta, presedinta sau chiar presedere. Închei cu vatologhie, desemnând nimic altceva decât banalele „glosa” sau „comentariu” ori, cu cuvintele eruditului beizadea moldav, „chip poeticesc, când acéleasi cuvinte cu întoarsa orînduiala le poftoréste”, iar în textul romanului: „Palinodiia ritoriceasca a poftori începu si vatologhiia poeticeasca prin multa vreme crangani.” (Va urma)   * Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.   Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi