Grila de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Putin (II)

Moartea lui Aleksei Navalnîi marcheaza sfârsitul dizidentei în Rusia; o Rusie încrezatoare ca, alaturi de China, Iran, Coreea de Nord, va dezagrega actuala ordine mondiala în aplauzele unei bune parti a Sudului Global. „Putin este ca un personaj negativ din Bond. Foarte inteligent, carismatic si persuasiv”, se scria într-un comentariu care însotea o analiza a interviului luat de Tucker Carlson lui Vladimir Putin. Aceasta este imaginea pe care o proiecteaza liderul de la Kremlin în cele putin peste doua ore cât a durat discutia. Un lider dur, autocratic, dar rezonabil, deschis catre rezolvarea pasnica a conflictului din Ucraina, vor spune multi, si în Europa, si peste Ocean. Si la o privire superficiala probabil ei vor fi tentati sa „cumpere” si punctele sale de vedere privind conflictul din Ucraina si în general intentiile declarate ale Rusiei, în Europa si în lume. Decesul lui Aleksei Navalnîi într-o închisoare aflata la Cercul Polar ar trebui sa-i trezeasca la realitate, desi probabil nu se va întâmpla asta. „Moartea lui Navalnîi marcheaza trecerea de la «autoritarismul hibrid» din primii ani ai lui Putin, care se baza mai mult pe manipulare si intimidare decât pe violenta directa, la autocratia brutala de astazi”, scrie Mark Galeotti în The Times. Desi lucrul acesta era evident de o buna vreme, daca este sa ne referim la asasinarea lui Boris Nemtov, în 2015, cel mai proeminent opozant al lui Putin, chiar în apropierea zidului Kremlinului, sau lunga serie de jurnalisti, opozanti, sau pur si simplu persoane incomode, ca Prigojin, otraviti, ucisi în urma unor accidente convenabile sau cazuti de pe la ferestre. Trei dintre avocatii care l-au reprezentat pe Navalnîi sunt acum în închisoare, fiind acuzati de implicare într-un grup extremist. Doi au fost arestati în contumacie. Au fost interzise platformele de socializare X, Instagram si Facebook, ramâne accesibila doar reteaua Telegram. Televiziunea, controlata de stat, produce aproape zilnic reportaje de propaganda împotriva adversarilor politici ai lui Putin si a „tradatorilor” care au parasit tara. Acum când s-au rupt complet mai toate puntile cu Occidentul, Moscova nu mai considera necesar sa mai mentina nici macar un minim de aparente. Dupa ce s-a aflat despre moartea lui Navalnîi, David Cameron si alti lideri occidentali au spus ca „ar trebui sa existe consecinte”, dar este greu de vazut ce se poate face semnificativ pentru a-l trage la raspundere pe Putin. Pe Internet au circulat apeluri pentru comemorari în Rusia, iar fostul detinut politic aflat în exil, Mihail Hodorkovski, le-a cerut rusilor sa scrie numele lui Navalnîi pe buletinele de vot la alegerile de luna viitoare. Mark Galeotti mentioneaza un articol aparut în tabloidul moscovit Moskovsky Komsomolets care, dupa ce adopta linia oficiala conform careia Navalnîi nu mai avea nicio relevanta politica, face o remarca interesanta nu chiar usor de interpretat, recunoscând practic ca regimul Putin se bazeaza în principal pe frica si forta, nu neaparat pe o legitimitate publica autentica: „Sistemul politic rusesc este structurat în asa fel încât, daca guvernul mentine controlul asupra fortelor de securitate, daca are încredere în sine, daca este pregatit sa ia decizii dure si nepopulare, atunci este absolut imposibil sa fie învins”. Episodul dramatic al mortii lui Navalnîi lasa o întrebare deschisa: ce sanse mai sunt pentru supravietuirea unei minime opozitii în Rusia? Mark Galeotii mentine o raza de speranta, atunci când scrie în finalul articolului sau ca „daca speranta moare, Putin învinge – dar daca exista cineva care sa ne reaminteasca importanta de a crede în «frumoasa Rusie de mâine”, acela este Navalnîi. Mort sau viu”. Wall Street Journal este însa pesimist. Cotidianul american scrie ca moartea lui Aleksei Navalnîi marcheaza sfârsitul disidentei politice în Rusia. Putin a înteles perfect cum sa utilizeze în favoarea sa puterea de a-ti îngrozi adversarii, scrie Harald Malmgren, fost consilier al presedintilor americani, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon si Gerald Ford. Impresia pe care i-a lasat-o acesta în cursul unor întâlniri din anii 1990, înainte de a ajunge în vârful statului, este aceea a „unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-a întâlnit la Washington si în alte capitale din lume”. Ceea ce îl face cu atât mai periculos. Malmgren mai dezvaluie un detaliu semnificativ, util daca vrem sa separam naratiunea livrata de liderul rus în cursul interviului, de intentiile sale reale. „În ceea ce priveste modul în care Putin se vede pe sine însusi, el a adus în discutie de mai multe ori admiratia sa pentru Petru cel Mare, atât de mult încât am fost convins ca se vede pe sine ca fiind întruchiparea acestuia. Mi s-a spus ca Putin a ordonat sa fie puse portrete ale lui Petru cel Mare în mai multe sali de sedinta importante de la Kremlin. Ce înseamna acest lucru pentru Biden, NATO si Ucraina devine încet-încet clar. Putin este mai mult decât se vede la prima vedere.” Dupa cum remarca si Malmgren, ar fi o mare si periculoasa greseala sa-l judeci simplist. Dincolo de admiratia pentru Petru cel Mare, suportul ideologic al viziunii sale strategice privind Rusia are la baza scrierile unor filosofi rusi crestini ortodocsi de la începutul secolului al 20-lea, în principal cele ale lui Ivan Ilin. În conceptia lui Ilin (Putin s-a ocupat personal în 2009 de repatrierea osemintelor sale), Rusia are de îndeplinit un rol mesianic în istoria lumii în calitate de aparator al valorilor traditionale crestin-ortodoxe în fata agresiunii unui Occident materialist, decadent, care încearca sa corupa „puritatea spirituala rusa organica”. Nu doar pentru Putin, ci pentru elitele de la Moscova, Ucraina este în fapt pamânt rusesc, asa ca tot ceea ce se întâmpla acum e doar un fel de razboi civil în care cei de afara nu ar trebui sa se amestece. Nu e nimic nou. Chestiunea identitatii ucrainene este esentiala pentru mitul fondator al Rusiei, e parte din naratiunea istorica a Imperiului Rus, si, prin urmare, explica politica actuala a Moscovei. Un detaliu important, mai putin remarcat, este ca Putin face remarca ca nu doar Donbasul nu ar avea ce cauta în Ucraina, ci întreaga Novorossia, teritoriu încorporat în Imperiu în timpul împaratesei Ecaterina cea Mare, adica întreaga regiune aflata la nord de litoralul Marii Negre, cu Crimeea si Odesa. Poate de aceea liderul rus nu a fost foarte explicit când a fost întrebat de Tucker Carlson daca Rusia si-a atins obiectivele în Ucraina, dincolo de cerinta cu „denazificarea”. Pare probabil ca Rusia doreste sa anexeze si sudul Ucrainei nu doar pentru Odesa, ci si pentru a face ceea ce ar ramâne din Ucraina o tara cât mai putin functionala. Dar chiar daca plecam de la concluzia ca Ucraina ar fi o tara recenta, „artificiala”, acest lucru nu justifica invazia. Exista o multime de astfel de tari în Europa (de pilda Belgia) si în lume, s-au facut în ultima suta de ani numeroase transferuri de teritorii (cazul Alsaciei). Daca ar recurge si altii la rationamentul avansat de Putin, am ajunge la un sir nesfârsit de conflicte. Cu toate acestea, desi a fost întrebat de doua ori de Tucker Carlson de ce, daca considera ca Ucraina e o tara artificiala care ocupa teritorii în cea mai mare parte rusesti, nu spune deschis asta, Putin a evitat sa raspunda preferând sa ramâna pe rol motivatiile sale cu protejarea etnicilor rusi, respingerea agresiunii ucrainene, amenintarea NATO. Un alt subiect major abordat în interviu, de mare interes pe ambele maluri ale Atlanticului, este cel al acordului care ar fi urmat sa fie încheiat între cele doua parti, în martie 2022, în urma negocierilor de la Istanbul cu concursul bunelor oficii ale premierului israelian de atunci, Naftali Bennett. Putin i-a spus lui Tucker Carlson ca acesta era gata sa fie semnat si doar presiunile occidentale, în principal cele ale lui Boris Johnson, au împiedicat asta. Este unul dintre argumentele utilizate frecvent de catre cei ca Tucker Carlson, care învinovatesc Occidentul ca a dorit în mod iresponsabil continuarea razboiului. Sunt aceiasi care militeaza si pentru întreruperea ajutorului pentru Ucraina si cei care vor utiliza comentariile lui Putin nu doar ca o confirmare a pozitiei lor, ci si a deschiderii reale a liderului rus pentru o rezolvare în viitor a conflictului. Numai ca a venit o reactie care pune serios sub semnul întrebarii spusele lui Putin. Într-un interviu de cinci ore, postat pe canalul sau de YouTube, Naftali Bennett a discutat si despre eforturile sale de a negocia o încetare a focului, sustinând între altele ca obtinuse un angajament din partea presedintelui rus Vladimir Putin ca nu-l va asasina pe omologul sau ucrainean, Volodimir Zelenski. Însa Bennett a precizat ca negocierile nu erau nici pe departe încheiate, erau multe puncte în suspensie. Iar ceea ce a dus la abandonarea negocierilor a fost masacrul civililor din Bucha, descoperit dupa retragerea trupelor rusesti din zona Kievului. În plus, nu trebuie sa uitam ca atunci unul dintre marile orase ale Ucrainei, Harkov, era sub controlul Rusiei. Întregul discurs al lui Putin despre razboiul din Ucraina este împanat cu câteva cuvinte si expresii care revin recurent: stat artificial, lovitura de stat împotriva lui Ianukovici, denazificare, expansiunea NATO în Est. Se refera la statele europene ca la niste sateliti ai Americii si probabil crede sincer ca extinderea NATO în spatiul fostelor tari comuniste nu a venit în mare parte din dorinta acestora de a avea o umbrela de protectie în raport cu Rusia, ci din dorinta americanilor de a se plasa militar în coasta Moscovei. Ajutat si de Tucker Carlson care îi ridica la fileu cu întrebari de genul, Vladimir Putin îsi calibreaza mesajele, în mod extrem de abil, în special pentru publicul american stiind ca audienta interviului va fi una impresionanta. Obiectivul sau esential este acela de a încuraja si amplifica sprijinul pentru curentul favorabil dezangajarii Americii din demersul de sprijinire a Ucrainei. Proiectând în interviu pozitia unui lider rezonabil, dispus sa negocieze un armistitiu, daca „înceteaza livrarile de arme pentru Kiev”, si care nu are nici un fel de ambitii expansioniste în tari, precum statele baltice sau Polonia, el apasa pe pedale sensibile pentru publicul american: de ce sa va implicati în „razboaie îndepartate”, fara nici o miza majora pentru voi, aveti atâtea probleme acasa, imigratia ilegala prin granita de sud cu Mexicul, deficitul de $33 trilioane. Sigur e riscant sa tii cont de promisiunile lui Putin, de pilda în 2014 nega ca militarii rusi ar fi implicati în vreun fel în Crimeea pentru ca ulterior sa acorde medalii unora care au fost prezenti acolo, dar în actuala atmosfera din Statele Unite, o parte semnificativa a electoratului american tinde sa creada mai degraba ce spune Putin decât ce spune Casa Alba. Vladimir Putin a tinut însa sa transmita si mesaje vizând în special elitele occidentale, în principal cele de la Washington, vorbind despre prabusirea Imperiului Roman sub atacurile barbarilor, cu trimiteri transparente la Occident si ascensiunea BRICS. „Declinul Imperiului Roman a durat 500 de ani, dar acum lucrurile se petrec mult mai repede”, i-a spus el zâmbind lui Tucker Carlson. Ceea ce ar trebui sa fie un indiciu clar, desi multi refuza sa accepte asta, ca razboaiele din Ucraina si Orientul Mijlociu si amenintarile Beijingului la adresa Taiwanului sunt toate legate, parte dintr-un demers de demantelare a actualei ordini mondiale. Obiectivul strategic al Rusiei, Iranului si Chinei este eliminarea Americii din regiunea de interes a fiecareia dintre ele, respectiv din Europa, Orientul Mijlociu si Asia. La Moscova si Beijing domneste convingerea ca acest deznodamânt este inevitabil si ca nu va dura foarte mult pâna când se va împlini. În 2007, în cadrul Conferintei anuale de securitate de la Munchen, Putin se plângea de hegemonia occidentala, în special de cea americana. La vremea respectiva, frustrarile lui Putin au fost în mare parte desconsiderate sau chiar ignorate. Din punctul sau de vedere lucrurile se schimbasera însa deja dramatic în doar 10 ani. „Slava Domnului, aceasta situatie a unei lumi unipolare, se apropie de sfârsit, practic, s-a terminat deja”, spunea Putin într-un discurs la Forumul Valdai din 2018. O naratiune foarte diferita de cea din discursul de la München din 2007. Ceea ce explica siguranta aroganta cu care i-a spus lui Tucker Carlson ca daca Biden vrea sa discute despre conflictul din Ucraina nu are decât sa-l sune. Sigur, putem privi cu scepticism acest exces de încredere, însa la o privite lucida lucrurile nu arata bine deloc în Occident. Statele Unite, Vestul în general, se confrunta cu adversari extrem de redutabili, care actioneaza mai pragmatic si mult mai concertat ca înaintea razboiului din Ucraina, cu defectari din rândul unor aliati traditionali, precum Arabia Saudita, Emiratele Arabe Unite sau Egiptul care au aderat la BRICS, si cu un Sud Global în mare parte ostil. În conditiile în care la panoul de comanda în partea sa se afla lideri ca Joe Biden, descris într-un raport privind gestiunea de catre el a informatiilor clasificate întocmit de un consilier special al Departamentului de Justitie, Robert Hur, drept „om în vârsta, bine intentionat dar cu o memorie slaba”, si o suita întreaga de lideri europeni mediocri, la Bruxelles si prin multe dintre cancelariile occidentale. În general, Occidentul pare mai preocupat de lupta cu amenintarea difuza a schimbarilor climatice sau cea pentru utilizarea „pronumelor” corecte (dupa cum reiese dintr-o adresa transmisa personalului din Departamentul de Stat de la Washington) decât de amenintarile imediate ale cvartetului China, Rusia, Iran si Coreea de Nord.