Şi, totuşi, ce face un curator?

În ultima vreme, toate afisele expozitiilor din oras, fie ca sunt ele în galerii, spatii expozitionale dedicate sau muzee, au trecut, pe lânga titlu si artistul sau artistii care expun, numele unui curator. Pe lânga asta, nu de putine ori mi se întâmpla sa fiu întrebat discret, la deschiderea vreunei expozitii pe care o organizez la galeria Borderline Art Space sau în alta parte: „Si, totusi, ce face un curator? Care e rolul sau?” Cred ca a venit timpul sa dau un raspuns public, sunt convins ca ar putea fi de folos inclusiv unora care-si aroga, întemeiat sau nu, titlul de curator pe afise. Conceptul si, mai ales, profesia de curator asa cum o întelegem astazi sunt destul de noi. Sunt diverse materiale pe aceasta tema, însa pentru cei care doresc o lectura mai putin didactica, cu o doza mare de autobiografie si subiectivism, recomand „Ways of curating” a elvetianului Hans Ulrich Obrist, co-directorul galeriilor Serpentine din Londra. În cartea sa, el observa cât de des e folosit acest cuvânt si inflatia de întelesuri care rezulta din schimbarea accentului dinspre substantiv (curator) spre verb (a curatoria): muzicienii curatoriaza festivaluri de muzica, liste de melodii publice (playlist-uri) sau decid ce ajunge la radio; în online se vorbeste de continut „curatoriat”; clientii fideli sunt invitati sa-si curatorieze tipul de abonament s.a. Asta arata transferul dinspre persoana (curator) spre actiune, întreprindere (a curatoria), care devine o activitate în sine, în acord cu viziunea contemporana despre sinele creativ, liber sa faca alegeri inclusiv din punct de vedere estetic cu privire la stilul de viata. Totusi, atrage el atentia, nu orice simpla alegere e similara cu ideea de a curatoria, mai ales ca arta si crearea unei expozitii sunt chestiuni mai profunde. Traditional, curatorii (în România se foloseste preponderent termenul de muzeograf) sunt responsabili de o colectie de exponate dintr-un muzeu, în domenii specializate. Ei dezvolta modalitati de interpretare a obiectelor, arhivelor si operelor de arta prin intermediul expozitiilor, publicatiilor, evenimentelor si prezentarilor audio-vizuale. Munca lor implica achizitionarea de exponate, organizarea de expozitii, aranjarea restaurarii artefactelor, identificarea si înregistrarea obiectelor, organizarea de împrumuturi etc. În plus, acestia pot efectua activitati de cercetare si pot tine prelegeri cu privire la rezultatele obtinute. Toate aceste sarcini îi obliga pe curatori sa colaboreze cu specialisti din domenii precum conservare, educatie, design si marketing. Pe lânga muzee sau galerii de arta, curatorii pot lucra în institutii precum biblioteci, arhive, universitati, fundatii culturale sau chiar pentru spatii/ colectii digitale sau online. Curatorii joaca un rol vital în conservarea si valorificarea patrimoniului cultural si artistic, contribuie la întelegerea trecutului si prezentului, posibilelor scenarii viitoare, prin oferirea de noi perspective si interpretari, educarea publicului si stimularea creativitatii. Cuvântul curator vine din latina (cura, curare) si se refera la actiunea de a îngriji (ceva sau pe cineva). Daca în Roma antica curatorii erau functionari publici care se asigurau ca infrastructura (baile, canalizarea etc.) functioneaza, în evul mediu accentul s-a mutat spre spiritual, curatus-ul fiind un preot care avea grija de o parohie. Abia în secolul al XVIII-lea, curatorul a devenit asociat cu administrarea colectiei unui muzeu. Muzeul Luvru, de pilda, a angajat decoratori profesionisti, de obicei din rândul artistilor, pentru a organiza si aseza expozitiile anuale ale Academiei. Ulterior, odata cu Revolutia Franceza, rolul istoriei a devenit mai pregnant, iar aranjarea lucrarilor a devenit, de cele mai multe ori, cronologica. Expunerea se facea însa într-un format foarte aglomerat, de la podea pâna la tavan, denumit „stil salon”, care permitea vizitatorilor sa vada zeci de imagini pe acelasi perete. În secolul XX, pe fondul întelegerii rolului contextului în care are loc întâlnirea cu arta, muzeele au început sa schimbe substantial modul de expunere, migrând din ce în ce mai mult spre ideea de white cube (cub alb), care sa asigure un cadru neutru, aseptic, vizualizarii lucrarilor. Rolul curatorului într-un muzeu de arta consta în îndeplinirea a patru functii principale. Prima este conservarea, deoarece arta este o parte esentiala a patrimoniului unei natiuni. A doua este dezvoltarea lui, selectia de noi lucrari sau obiecte, deoarece în timp e nevoie de marit si împrospatat mostenirea care se afla în custodia muzeului. A treia functie este de a contribui la istoria artei prin cercetari asupra patrimoniului si diseminarea rezultatelor obtinute. Ultima este cea de a expune si interpreta si media arta în spatiul galeriilor, sub forma de expozitii, si este ceea ce defineste practica contemporana a curatoriatului. Astazi, curatorii, alaturi de artisti, sunt si povestitori (storytellers) de sine statatori, deoarece ei imagineaza, conceptual si vizual, si apoi pun în scena modul în care publicul se întâlneste cu arta. Curatorii iau decizii cu privire la lucrarile de arta care ar trebui expuse, celor ce urmeaza sa fie produse si la modul în care acestea ar trebui sa fie vazute. De asemenea, curatorii decid asupra temelor si ideilor demersurilor expozitionale, care urmeaza sa fie experimentate de public. Calitatea de creatori de gusturi (tastemaker) si validatori a dus la aparitia unor „curatori vedeta” (star curators) care au obtinut pozitii influente în arta contemporana, din care puteau decide cariera unui artist. În unele cazuri, celebritatea lor a eclipsat chiar pe cea a artistilor cu care lucreaza. Probabil ca primul curator care a ajuns la un astfel de statut a fost Henry Geldzahler, a carui expozitie din 1969 „New York Painters and Sculptors of 1940-1970” de la Metropolitan Museum of Art din New York a lansat carierele unui grup de artisti precum Andy Warhol, Jasper Johns, Roy Lichtenstein, Frank Stella, David Hockney si James Rosenquist. În ultimii douazeci de ani, rolul curatorului a evoluat: în prezent, exista curatori independenti, care nu sunt legati de o institutie si au propriile moduri de a organiza expozitii. Astfel de curatori sunt invitati sa curatorieze sau sa propuna ei însisi expozitii într-o gama larga de spatii, atât în cadrul muzeelor si galeriilor, cât si în afara acestora, precum si online. Un bun exemplu de curator independent este elvetianul Harald Szeemann, care a fost director al Bienalei de la Venetia în 1999 si 2001. Tot în aceste ultime decade, multe universitati au început sa ofere programe de studii de curatoriat, concentrându-se pe dezvoltarea rolului curatorului în construirea asociatiilor dintre arta, artisti si public, precum si pe elaborarea semnificatiei expozitiilor ca spatiu cheie pentru abordari ale artei contemporane si ale societatii. O evolutie mai recenta este tendinta de colectivizare si descentralizare a figurii curatorului, în special în ceea ce priveste curatoriatul în institutiile de arta. Exemple pot fi întâlnite la Documenta (o expozitie mondiala importanta, care are loc o data la 5 ani în Germania, la Kassel), a carei ultima editie a fost curatoriata de colectivul indonezian ruangrupa, sau Kunsthalle Viena, cu noii sai directori, colectivul What, How & for Whom (Ivet Ćurlin, Nataša Ilić & Sabina Sabolović). Practica curatoriatului colectiv îsi are originile în colectivele de artisti, al caror numar a crescut în ultimii zece ani. Revenind la întrebarea din titlu, sper ca am reusit – pe cât îmi permite spatiul dedicat rubricii – sa arat ca un curator adevarat trebuie sa aiba în spate cunostinte teoretice foarte solide, o practica constanta si capacitatea de a selecta, negocia cu artisti, institutii si parti interesate, de a interpreta si, nu în ultimul rând, de a media lucrarile de arta din cadrul expozitiei catre un public mai larg, dar si pentru cunoscatori si profesionisti. A merge sa vorbesti despre lucrari pe care un artist le-a adus si le-a instalat, fara a participa la selectie sau a discuta despre noi productii, fara a le tematiza si a crea un concept coerent, nu te face automat curator, chiar daca îti treci numele pe afis. Sa spui câteva cuvinte, mai mult sau mai putin inspirate, despre o expozitie te face comentator sau, cel mult, critic de arta. În Iasi poti numara pe degetele de la o mâna curatorii cu o practica relevanta macar la nivel national, daca nu international, de aceea e extrem de important pentru regiune ca Universitatea de Arte „George Enescu” sa identifice si sa ajute la formarea unei noi generatii de tineri, capabili sa se debaraseze de provincialism si sa evolueze pe scene internationale. Si asta repede, pâna nu devine o profesie pentru cei care stiu sa dea comenzi avansate inteligentei artificiale.   George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi