Trăiască lupta pentru pace! Dosar Vladimir Putin (I)

Privind cu scârba la interviul luat de o sluga mizerabila (alungata de la Fox!) tiranului sociopat de la Kremlin, am început sa ma întreb „cum de s-a putut ajunge atât de departe?” Astfel încât am recitit câteva dintre articolele publicate de mine aici, în ultimul deceniu, pe aceasta tema. Le reunesc pedagogic, mentionând data aparitiei la final, pentru cei care mai judeca înca si, vorba cronicarului ca „sa sa stie!”. Mama Rossia. Dupa caderea comunismului, în 1989, si destramarea imperiului sovietic, în 1991, aparitia la putere, un deceniu mai târziu, a lui Vladimir Putin, ofiter de informatii sovietic descoperit si expulzat din Germania, a marcat începutul unui program de relansare a Rusiei ca mare putere. Refacerea autoritatii discretionare a conducatorului unic, dupa modelul secular al Tarului atotputernic, precum si regurgitarea proiectului ideologic imperialist al lui Petru cel Mare, întemeiat pe panslavism agresiv (proiect care fusese si la baza ideologiei sovietice a „internationalismului proletar”), au devenit axele de forta ale reconstructiei Rusiei ca actor global, din punct de vedere politic si militar, prin asumarea ideologiei expansioniste a „Eurasianismului”. Desi militar Uniunea Sovietica nu a putut face fata cursei înarmarilor lansate de NATO, motiv pentru care URSS a clacat economic, Rusia a mostenit arsenalul nuclear si a ramas o uriasa putere în domeniul armamentului clasic si, din acest motiv, a continuat sa joace, în ultimele doua decenii, un rol hotarâtor pe teatrele de razboi ale lumii, în contextul în care înzestrarea militara conventionala reprezinta un atu considerabil într-un conflict regional. Profitând propagandistic de precedentul creat de puterile occidentale si de NATO în Kosovo, când interventia internationala a oprit masacrele dictatorului Milosevici si a sprijinit autodeterminarea poporului albanez, Rusia a creat pe granitele sale zone înghetate de conflict care sa-i ofere în orice moment pretextul unei interventii militare pentru a-si proteja etnicii rusi, de regula implantati de catre autoritatile sovietice, în calitate de colonizatori privelegiati, în tarile respective. Nagorno Karabach, Osetia de Sud sau Transnistria au functionat astfel si au pregatit invazia actuala din Crimeea dupa acelasi scenariu: antenele de spionaj rusesc însurubate sub acoperire în regiunile si în tarile respective acopereau informational situatia existenta si, cu masiv sprijin financiar si logistic de la centru, dotau si antrenau militii rusesti pe teritoriul respectivelor tari care, la semnalul Moscovei, ocupau militar punctele strategice ale regiunii respective. Evident, ca trupe fara însemne distinctive (lucru interzis expres de legislatia internationala!), provocând conflicte cu armata tarii pentru a oferi astfel pretextul unei interventii militare rusesti „ca sa-si apere conationalii”. Aplicarea rapida a acestui scenariu si ocuparea militara a peninsulei Crimeea, apartinând de drept Ucrainei, dar punct strategic esential pentru flota ruseasca de la Sevastopol si pentru baza de submarine nucleare rusesti din zona, reprezinta, neîndoielnic, cea mai grava agresiune petrecuta pe teritoriul Europei de la cel de-al Doilea Razboi Mondial încoace. Rusia a fost, evident, marea perdanta a Razboiului Rece iesind cu o economie slabita si necompetitiva, cu serioase datorii externe si cu o înapoiere tehnologica care a facut proba ineficientei cronice a modelului industrial socialist, ultracentralizat si slab ca performanta economica. Cum singura expertiza în ceea ce priveste investitiile, contractele si contactele economice internationale era asigurata doar de ofiterii de informatii externe ai dictaturii comuniste, acestia s-au regrupat si au preluat practic toate oportunitatile si ofertele economice viabile atât pe plan intern, cât si pe plan extern. Acesti ofiteri, numiti „siloviki”, au fost activati si în tarile din fostul „lagar comunist” aflat în siajul sovietic, fiind, de regula, actori ai privatizarilor strategice (petrol, banci, aluminiu, minerit) ale rezervelor si industriei detinute de aceste tari, dar, în principal au generat crearea de mari averi, în paralel cu pauperizarea populatiei obisnuite, dupa modelul sud-american, dar la o scara mult mai mare, ei devenind structura de invazie financiara si putere economica folosita de Putin pentru expansiunea Rusiei si pentru finantarea proiectelor sale strategice. Toti oligarhii Rusiei si Ucrainei apartin acestei categorii, iar unii dintre ei au fost arestati si companiile nationalizate doar daca îndrazneau sa nu mai asculte de puterea discretionara a fostului locotenent-colonel kaghebist. La nivel global, compania de stat Gazprom, condusa de mâna dreapta a lui Putin din perioada mandatului sau de primar la Sankt Petersburg, activeaza ca instrument de presiune politica si santaj, practicând preturi de livrare discretionare, în functie de comanda politica, în contextul în care marile economii europene sunt dependente de gazul rusesc. Singura interdependenta a acestei economii de comanda cu piata globala o reprezinta sistemul bancar mondial si acordurile internationale de liber schimb, instrumente care pot fi folosite ca levier în oprirea sau atenuarea expansiunii ilegale si imorale a Rusiei dincolo de granitele stabilite ale Europei. În contextul în care, pe fondul agresiunii militare a Rusiei în Crimeea, nu exista acord diplomatic european si nici mijloace concrete de reactie militara (lucru stiut de Putin atunci când a planificat agresiunea) singurul mijloc eficient de raspuns îl constituie masurile economice la care Rusia nu poate raspunde decât propagandistic si manipulator (vezi, spre exemplu, campania constanta de agresiune propagandistica întretinuta, în toate tarile, de editiile nationale ale „Vocii Rusiei”, oficiosul guvernului Putin). În contextul în care marile puteri europene, Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, sunt dependente de gazul importat din Rusia, precum si de investitiile, în active economice sau domestice, ale oligarhilor rusi, la care se adauga existenta unor serioase investitii americane, franceze si germane în Rusia, care ar putea fi nationalizate în cazul unui conflict ce degenereaza în sanctiuni economice, democratiile occidentale au nevoie de un acord de parteneriat prin care sa fie reduse efectele negative ale politicii razboinice, expansioniste si ilegale ale regimului Putin. Astfel ca au fost reluate, la Bruxelles, discutiile despre acordul de liber schimb si de protectie investitionala dintre UE si SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership) care vor permite Statelor Unite sa exporte gaz si sa exploateze gazele de sist din Europa pentru a sprijini independenta energetica a europenilor fata de Rusia. Odata semnat, acest parteneriat va putea functiona ca mijloc de presiune împotriva Rusiei care va fi obligata la o alta politica de preturi si va fi anihilata astfel posibilitatea santajului economic care îi permite astazi lui Putin sa încalce, senin, tratatele si acordurile internationale privind suveranitatea si inviolabilitatea frontierelor. Problemele spinoase pe care acest acord le ridica, inclusiv pentru România, care este parte a UE, sunt legate de o reducere a marjei de interventie a guvernelor nationale (care nu mai pot pune conditii sau impune suveran masuri protectioniste) si care vor avea de înfruntat reactiile civice (posibil încurajate si sustinute chiar de agenti ai Rusiei!) fata de costurile uriase de mediu pe care exploatarile gazelor de sist le presupun. În concluzie, pentru România se dovedeste ca amplasarea scutului antiracheta si a celorlalte facilitati NATO a fost o decizie înteleapta care a dus la cresterea gradului de securitate în fata unei posibile agresiuni rusesti în regiune. Asemenea Vaterlandului lui Hitler, „Mama Rossiat intentioneaza sa puna mâna pe bici si sa ne puna pe toti europenii la colt. În genunchi, pe coji de nuca! [19 martie 2014]   Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor