Seiji Ozawa – finalul unui destin muzical

La 6 februarie s-a stins unul dintre cei mai importanti dirijori – Seiji Ozawa. Reiau însemnarile despre volumul „Pur si simplu despre muzica”, sursa documentara de prim ordin pentru cine este interesat sa-l cunoasca. De-a lungul timpului s-au publicat destul de multe volume retinând întrebari si raspunsuri, conversatii despre muzica. Prin informatii inedite, schite de portret, evocari ale unor epoci, majoritatea s-au constituit, cu toata amprenta inevitabil subiectiva, în valoroase carti de istorie.  Daca ar fi sa dau un singur exemplu din publicistica româneasca, m-as opri la seria „Muzicienii nostri se destainuie”, varianta îmbogatita în plan editorial a ciclului de emisiuni radiofonice cu acelasi titlu realizat de Despina Petecel Teodoru. Alt palier fundamental pentru întelegerea fenomenului artei sonore este conversatia în jurul ideilor despre originea, preocuparile, pasiunile, contradictiile, obsesiile, esecurile, succesele unui creator de partitura sau ale unui creator de versiuni interpretative. Poate cel mai semnificativ în acest sens, aparut de câtiva ani, este volumul Pur si simplu despre muzica, adapostind între coperti dialogul dintre doi japonezi: romancierul Haruki Murakami si dirijorul Seiji Ozawa. Am recenzat textul la vremea aparitiei în traducere româneasca1, am dorit sa stiu ce impresie lasa paginile recitite acum, dupa câtiva ani. Întâi de toate se impun confirmarile. Stim putine despre cultura japoneza, în pofida circulatiei nestânjenite, rapide, a informatiilor. Stim putine fiindca civilizatia nipona difera esential de a europenilor, mai ales de civilizatia românilor, fiindca un anumit conservatorism ne îndeamna, pe plaiurile mioritice, sa ne interesam în special despre ce se întâmpla în vestul Europei, în America de Nord, în cazul de fata din cauza reticentei lui Seiji Ozawa fata de jurnalisti. Abia ajuns la o vârsta înaintata el a recunoscut: „pâna acum nu am discutat niciodata despre muzica atât de aplicat si cu atâta rigoare” (pag. 18). Marturisirea nu este doar un compliment pentru scriitorul Haruki Murakami, ci expunerea unei realitati incredibile: chiar sa nu fi întâlnit venerabilul dirijor toata viata un interlocutor demn de valoarea sa? Daca tinem seama de superficialitatea segmentului considerabil al mediei, interesata aproape exclusiv de aspectele frivole din viata unei personalitati de anvergura, pe de alta parte stiind ca în metropolele culturale cronicarii, criticii muzicali au putere aproape discretionara, fiind capabili sa zgâltâie sau chiar sa demoleze cariere (a fost cazul publicistului american Harold C. Schonberg, inamicul neîndurator al celebrului Leonard Bernstein), opinia lui Ozawa nu pare chiar de necrezut. Mai este de luat în considerare predispozitia generala a scriitorilor de a-si pune probleme de cultura, de istorie, de mentalitati în privinta muzicii. Un argument românesc poate fi cazul prozatorului Mircea Horia Simionescu, autorul unor minunate pagini despre universul Eutherpei. Ca asistent al dirijorilor Leonard Benstein si Herbert von Karajan, Seiji Ozawa este credibil nu numai în privinta celor doua stiluri antagoniste de lucru cu orchestra, de interpretare, ci, în plus devoaleaza caracteristici ale culturii americane si germane. Citindu-i pe Ozawa si pe Murakami putem întelege obsesia superioara a lui Bernstein pentru muzicalui Gustav Mahler, pe care a implementat-o începând din 1959 în cultura americana, apoi a contribuit la renasterea interesului europenilor pentru creatia sa prin concertele sustinute mai ales cu orchestra filarmonicii din Viena, prin discuri, prin miniconferintele video. Tot aici se afla explicatia semiesecului suferit de Karajan cu simfoniile aceluiasi Mahler: nu doar organizarea stricta, tipica spiritului german, ci personalitatea puternica, deseori intransigenta, radical orgolioasa l-a determinat sa umple creuzetul muzicii lui Mahler cu propriul ego muzical, fara a se putea deschide plenar spiritului liber al muzicii compozitorului austriac, fara a rezona cu hiatusurile de rigoare din constructia masivelor partituri simfonice ale acestuia. Pâna si detaliile scoase la lumina de Ozawa despre Bernstein si Karajan le explica viziunile interpretative: mai conteaza astazi pentru noi ca americanul acorda libertate maxima orchestrei, ca vorbea cu instrumentistii la repetitii, ca le cerea parerea mai mult decât ar fi trebuit, enervându-i? Cu siguranta, nu, pentru ca multiplele sale versiuni ale simfoniilor de Mahler (doua pe discuri audio si una pe dvd, performanta extrem de rara în viata unui singur dirijor) impresioneaza si acum prin sublinierea melodicitatii tipic romantice, prin rafinamentul „montarii” contrastelor, prin stralucirea solara a sonoritatilor instrumentelor de alama (ce evita masivitatea teutona din versiunile lui Karajan), prin luminarea sensului filosofic al muzicii, printr-o anumita nota de spectaculozitate a executiei orchestrale, neagreata de Karajan, dar prezenta în scriitura lui Mahler, spectaculozitate controlata, potrivita spiritului lumii noastre. Multe sunt de învatat din conversatiile lui Haruki Murakami cu Seiji Ozawa: despre diferentele culturale dintre continente, falii de netrecut în cultura americana de la mijlocul secolului XX, când Schonberg, detractorul lui Bernstein, a nutrit o adevarata pasiune pentru dirijorul Ozawa scriind cronici entuziaste în marile cotidiane; adevarate falii în patria lui Verdi, Italia, în templul operei veriste, La Scala, unde Ozawa a fost huduit de publicul obisnuit cu tipul clasic de interpretare (aici aflam, ca o mica si nevinovata „razbunare” ca si orchestra Scalei huiduie publicul daca acesta întrece masura...); despre muzicienii japonezi, instrumentisti si interpreti de mare clasa incapabili sa înteleaga pe de-a întregul muzica de camera europeana clasica si romantica; despre pasiunea lui Ozawa pentru jazz, al carui element constitutiv, improvizatia, l-a introdus pâna si în celebra „Rhapsody in blue”, gândita de George Gershwin în partitura fara nici o libertate acordata spontaneitatii pianistului solist. Contradictii - contraste - adaptabilitate - creatie: acestea sunt principalele idei ramase dupa lectura ultimei pagini din volumul Pur si simplu despre muzica. S-ar putea sa gasiti pe net imaginea scriitorului Haruki Murakami în ambianta discotecii sale impresionante ca numar si calitate a înregistrarilor. Mai mult decât imaginea oricum laudabila, ramân identitatile viziunilor despre viata si profesie ale lui Murakami si Ozawa, ordinea, disciplina de fier, puterea de munca având ca revers al medaliei topirea efortului, a sentimentului datoriei fata de profesia fiecaruia în placere înalta, pura, a scrisului si a actului muzical creator.   1 Polirom, 2018. Revista Cronica Veche, nr. 1 (96), ianuarie 2019, pag. 19   Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor