Baku - note de călătorie

Se spune ca atotputernicul Alah ca sa le puna la încercare credinta i-a asezat pe adeptii sai si în locuri aride, înconjurate de stânci, în apropiere de desert, unde nu cresc decât scaieti, maracini si unde se târasc serpi veninosi, paianjeni si scorpioni lasând urme sub forma de hieroglife pe nisipul fierbinte. Credinciosii însa nu au luat numele lui Alah în desert, ci i-au laudat puterea si întelepciunea. Nisipul pustiului le-a calit trupul si sufletul, le-a ascutit simturile si le-a întarit credinta. Alah le-a spus: „Cautati putere si bogatie în voi si sub voi si nu în afara voastra. Caci am avut grija sa va asez pe un pamânt manos ce va rodi peste veacuri...” Pamântul nu parea a fi manos, pe el nu cresteau decât cactusi teposi, tufisuri rostogolitoare mânate de vânt, dar în oazele pline de verdeata, presarate prin desert puteai vedea palmieri, smochini, arbori de banane si curmale, care îti racorirea trupul si-ti înseninau sufletul. Arunc o privire prin hublou, si dincolo de aripa vibrânda a avionului, printr-o crapatura a norilor, îmi apare un petec de pamânt rosietic, pe care se vad presarati arbusti chirciti si câteva sonde. Unde e bogatia promisa de cel Atotputernic credinciosilor sai, m-am întrebat, unde sunt oazele de verdeata si Paradisul? Deocamdata viitoarele oaze se ascund sub sondele amplasate pe sol: însa odata cu petrolul ce va fi scos la suprafata, pustiul va înflori si încetul cu încetul, în locul stâncilor golase si a arborilor chirciti se vor ridica moschei si palate si gradini pline de verdeata. Caci banii obtinuti din gaz si din petrol vor face sa înfloreasca desertul. ...Pe masura ce avionul se apropia de sol, crestea în fata noastra si pustietatea locului. În stânga se întrezareau câteva case cladite din chirpici, acoperite cu azbest. Undeva mai departe, sclipeste palid la orizont luciul unei ape, si se vad niste mogâldete în miscare: probabil o turma de oi sau de capre... Prima impresie pe care o ai atunci când ajungi pe aeroportul din Baku e dezolanta. Imensa cladire a aeroportului aduce în acelasi timp cu o moschee, dar si cu o pagoda chinezeasca turnata din beton, o pagoda care pare sa aiba si ceva sovietic în arhitectura sa. Te astepti ca în spatele impunatoarei cladiri sa descoperi si zidul chinezesc, privirea însa se pierde în gol, fara sa întâlneasca alt obstacol în cale decât o liziera de pini, pârjoliti de soare si înclinati dinspre rasarit spre apus. La Baku, ni s-a spus, vânturile bat cu putere si vara, si iarna, de aceea nici un copac nu creste drept, ci-si rasuceste trunchiul si ramurile în directia vânturilor. De fapt, cuvântul „baku”, în azera înseamna vânt. Coborâm din avion, trag adânc aerul în piept. Caut sa descopar specificul locului. Orientul are un alt iz decât Occidentul. E o mireasma calda, dulceaga, iute, ispititoare, dar si respingatoare totodata. Mirosul îti spune ca pasesti pe un pamânt necunoscut si te îndeamna la prudenta. La fiecare pas te întâmpina ceva neasteptat. Aici trebuie sa te ghidezi mai mult punându-ti în alerta instinctele si simturile decât ratiunea. În Orient, inima e cel mai bun ghid. Ea nu te însala niciodata. Drumul de la aeroport spre capitala Azerbaidjanului îmi aminteste de filmul lui Andrei Tarkovski, Calauza. Parca n-am merge într-un autocar modern, cu geamuri fumurii si aer conditionat, ci într-o drezina. În stânga si în dreapta luneca prin fata noastra un peisaj cenusiu, mohorât, plin de relicvele unei epoci apuse. Vântul aduce dinspre oras nori de praf, învaluind într-un halou purpuriu halele industriale, utilajele abandonate în plin câmp si sondele paraginite, ramase la marginea unor balti în care musteste apa amestecata cu pacura. Din loc în loc, vezi rasarind case scunde, netencuite, lânga care stau oameni tuciurii, barbati si femei, facând spre autocar semne prietenesti cu mâna. Pe masura ce ne apropiem de oras, de o parte si de alta a soselei apar tot mai multi arbori: pini si eucalipti. Orasul a început sa se dezvolte spectaculos, la mijlocul secolului al XIX-lea, dupa ce a fost descoperit primul put petrolier. Petrolul era atât de aproape de suprafata, încât era suficient sa sapi câtiva metri în pamânt, pentru ca el sa tâsneasca în aer cu presiune, asemenea unui gheizer. În scurt timp, magia aurului negru a atras aici marile companii, care au transformat orasul radical, Baku devenind, în scurt timp, o metropola moderna, cosmopolita. Se stie ca o parte a averilor acumulate de Rotschild, Rockefeller si a fratilor Nobel s-a bazat pe petrolul extras de pe malul Marii Caspice. Oare câti dintre laureatii Nobelului stiu ca 30- din fondurile alocate pentru mult râvnitul premiu au fost acumulate la Baku, orasul vânturilor? Contemplând din mersul autocarului peisajul „postindustrial” (post sovietic?), încerc sa descopar, dincolo de mizeria specific orientala, frumusetea mult visata înainte de calatorie si lirismul. În memorie îmi rasuna versurile  din ciclul Motive persane, pe care Esenin le-a scris în vara anului 1925, cu câteva luni înainte de tragicul sau sfârsit, în timpul sederii sale la Baku. „Lumina sofranie se cerne linistita,/ Pe câmpuri fug trandafirii picurând tacere...” Ce l-a determinat oare pe Esenin sa smulga lirei sale atât de splendide imagini? Privesc în stânga mea câmpul rosietic, presarat cu smocuri gabui de iarba. Ici-colo, se iteste câte un maracine, în jurul caruia vântul a îngramadit nisip, amestecat cu hârtii, cârpe, cutii goale de conserve sau capace de bere, pachete de tigari si alte simboluri ale civilizatiei moderne. Nu vezi nicaieri nici lumina sofranie, matasoasa, nici „trandafiri picurând tacere”. Mai degraba, contemplând peisajul, te astepti ca peste câmp, din cisterne nevazute, sa picure petrol. Petrol care sa se transforme în fisicuri sunatoare de aur si argint. Baku e un oras al contrastelor. Frumusetea sa nu ti se arata dintr-o data. Ea e amestecata, ca mai oriunde în Orient, cu urâtenia. Trebui sa stii s-o descoperi mai întâi în tine si apoi în inima oamenilor. Orasul te cucereste încetul cu încetul. Te învaluie în parfumul sau unduitor. E suficient sa treci pragul unei simple case ca sa întâlnesti un alt Baku. Un Baku launtric, viu, carnal, sentimental, profund, plin de farmec si de poezie. Baku modern este compus din trei parti: Vechiul Oras, Noul Oras si orasul construit de Uniunea Sovietica. Structura orasului e una aparent neregulata. În interiorul vechii cetati, strazile sunt întortocheate si înguste. Trecând pe acolo, nu ai cum sa simti umbrele vechilor pelerini si zgomotul bazarului, plin de animale, mirodenii si matasuri. Haladuind pe acolo, îti vin în minte versurile din Motive persane pe care începi sa le murmuri în surdina:„ Lânga-un fisic de ruble, la masa din dugheana,/ Stând astazi cu zaraful, pornii sa-l iscodesc:/Cum oare,/ murmurându-l în limba ei persana, Sa-i spun frumoasei Lala gingasul te iubesc?/ Stând astazi cu zaraful, l-am întrebat în soapta, / Mai blând ca unda apei, ca vântul de tacut: /În limba ei, cum oare sa-i spun încet, la noapte,/ Frumoasei mele Lala duiosul te sarut?„ Si îti vine în minte si raspunsul zarafului: „Si mi-a raspuns zaraful prinzându-ma de haina:/ În dragoste cuvântul e de prisos oricând, /În dragoste se tace sau se suspina-n taina, /Vorbesc doar ochii umezi mistuitor arzând.// Sarutul n-are nume, fiind menit sa fie,/ Sarutul nu-i o slova pe un mormânt de veac, /Asa ca trandafirul sarutul lin adie, / Petalele lui rosii pe buze se desfac./În dragoste sunt toate mireasma si furtuna, / Treci beat de fericire, zaci de tristete supt./ „Tu esti a mea” pot trainic doar bratele sa spuna,/ Ce si-au cuprins iubita si valul i l-au rupt.” Noul orase unul modern, populat de cladiri moderne, construite din sticla si otel, cu o arhitectura ce te duce cu gândul la Dubai si Emiratele Arabe. Cât despre orasul sovietic el arata ac orice oras sovietic din fostul imperiu. Imaginea lui e deprimanta. În timp ce ne apropiem de Baku, începe sa amurgeasca. Câteva raze ale unui soare muribund strapung perdeaua de nori, însângerând peisajul. Apoi totul se cufunda în semiîntuneric cenusiu. Autocarul se deplaseaza în liniste. Muzica a tacut. Din loc în loc pe marginea autostrazii apar reclame luminoase. Când l-am vizitat, Azerbaidjanul se se afla în pragul alegerilor. În locul înteleptului Gaidar Aliev urma sa fie ales un alt întelept, fiul sau, Ilmar Aliev, care atunci ocupa functia de prim ministru. Fiul, scriau ziarele, va fi un continuator al tatalui. Desigur, el înca n-a dobândit experienta si întelepciunea acestuia, dar, cu siguranta, le va dobândi. Ziarele nu spuneau ca îl va si întrece. Caci, întelepciunea si stralucirea lui Gaidar nu putea fi întrecuta. Ziarele anuntau, de asemeni, ca , în întelepciunea lui, a renuntat sa mai candideze în favoarea fiului... Însa tara poate fi linistita: fiul îi va urma calea, puterea va fi încredintata unui urmas vrednic de numele pe care-l poarta. Reclamele îi prezintau pe tata si pe fiul în diverse ipostaze. Pe unele panouri tatal îi arata fiului calea pe care urma sa mearga în viitor Azerbaidjanul, iar fiul, privind cu atentie în directia indicata de mâna legendarului sau tata parea sa spuna „Sa nu ai nici o grija, tata, voi urma neabatut calea ta, presarând-o cu fapte bune...” Ziarele iarasi mai relatau ca destoinicul Ilmar a câstigat nu numai încrederea azerbaidjenilor - si prin urmare si-a anihilat din start potentialii adversari - dar a obtinut si acceptul Washingtonului si al Moscovei, pe care opozitia le critica asiduu. Contemplând panourile, nu aveai cum sa nu zâmbesti gândindu-te la toata mascarada din perioada Epocii de aur, când la cârma României s-a aflat cel mai iubit fiu al sau. În Orient însa dictatura are o alta conotatie. Daca ratiunea occidentalului îl împinge spre cautarea unor iluzorii idealuri democratice, întelepciunea orientala spune ca omul este sclavul propriilor patimi, de aceea are nevoie sa fie condus de sus. Daca exista un singur Alah, trebuie sa existe si un singur conducator, altfel ca inimile credinciosilor se vor umple de invidie si de furie, iar ordinea divina va fi potopita de haos. Pe câmpuri trandafirii fug picurând tacere… Privesc prin pâcla de afara. La o distanta de câtiva zeci de metri de sosea se vad pâlpâind pe câmp petale albastrii de foc. În unele locuri zacamintele de gaz sunt atât de aproape de suprafata, încât flacarile rabufnesc prin crapaturi. E suficient sa apropii cremenea de un astfel de loc ca din pamânt sa se aprinda o flacara galbuie... Nichita Danilov este scriitor si publicist