Dragostea şi egoismul, la “testul adulterului”. O interesantă analiză a psihologului ieşean Cristina Danilov

A vorbi în mod expres despre dragoste nu este simplu. Si nu fiindca nu am putea spune câteva vorbe despre ea – ce-i drept, poate nu la fel de înaltatoare ca în odele marilor poeti –, ci pentru ca varietatea de tipuri de iubire pe care oamenii le pot experimenta (stiu ca în acest context, a experimenta nu e chiar termenul potrivit n.m.), ne-ar împiedica, cel putin pe noi, psihologii, sa vorbim despre ea, iubirea, ca despre un sentiment pe care îl cunoastem ca la carte. A crede ca stim totul despre dragoste este o utopie, în aceasta privinta nimeni nu e întelept. Astazi, o persoana poate simti afectiunea si iubirea într-un fel, iar mâine le poate simti diferit, pentru ca omul evolueaza si îsi traieste sentimentele în fiecare zi usor diferit decât în ziua precedenta, iar, odata cu el, evolueaza si asteptarile lui, modul de a percepe si a gestiona emotiile si sentimentele. Chiar daca o persoana, sa admitem, nu se dezvolta în interioritatea sa, viata totusi va avea grija de ea, trimitându-i tot felul de obstacole, încercari si chiar suferinte, care îi vor servi drept lectii, conducând în cele din urma la o întelegere mai profunda a vietii sale interioare. Si asta presupune, se întelege de la sine, si o întelegere mai profunda a iubirii. Astazi, dintre atâtea definitii dedicate dragostei, ne-am oprit la o afirmatie care apartine scriitorului polonez Janusz Wisniewski: „Dragostea este doar o stare episodica si foarte scurta de reprimare a propriului egoism în favoarea egoismului altei persoane”. Cuvântul-cheie în aceasta definitie este, desigur, cuvântul egoism. Un subiect, asadar, ne lasa a întelege autorul, reprima, pentru un timp, dorinta egoista de a fi propria sa divinitate si, în schimb, primeste o mare placere, tot pentru un anumit timp, ridicându-l si pe celalalt tot la rangul de divinitate, la care el se închina. Suntem avertizati: este vorba de reprimarea pe termen scurt a unui egoism episodic. Ne întoarcem, pentru a lua un exemplu, tot la registrul literaturii, acolo unde, în basme, un print bogat si frumos se îndragosteste nebuneste de o fata orfana de mama, adeseori needucata, care cânta alaturi de pasarele. Ori ne ducem cu gândul la povestea în care frumusetea curtii regale îsi pierde mintile din dragoste pentru un cocosat urât. Astfel, aplicata pe aceste povesti definitia lui Wisniewski se poate argumenta ca doar o pereche de oameni, dintre care unul este predispus sa devina, pentru un termen scurt, idol, iar celalalt idolatru, se pot îndragosti unul de celalalt, adica sa-si înlocuiasca propriul egoism pentru mai mult sau mai putin timp în favoarea egoismului celuilalt. Mai mult, putem deduce ca, cu cât egoismul este mai puternic, cu atât mai mult perioada de reprimare, adica iubirea, va fi mai scurta. Si cu cât au mai multe sanse oamenii sa întâlneasca alti idoli sau idolatri în drumul lor în viata, cu atât aceasta iubire-reprimare este mai supusa testelor adulterului. Wisniewski nu ne-a spus nimic nou, daca stam sa analizam profund spusele lui, a confirmat doar opinia unor oameni care sunt de acord ca, într-un cuplu, unul trebuie sa iubeasca nebuneste, iar celalalt sa-i permita, printr-un fel de troc, azi e rândul tau, sa-l iubeasca doar pe el si nimic mai mult. Principalul lucru într-o relatie de dragoste ar fi ca partenerii sa ajunga la o întelegere din start, care dintre ei sa stea primul pe piedestal si care sa se închine. Daca exista asemanari între cei doi în felul de a aborda iubirea, adica nu vor ajunge la o întelegere care sa fie idol si care idolatru, nicio dragoste nu va functiona, pentru ca în timpul încercarii lor de a urca pe un piedestal, exista riscul sa se împinga unul pe celalalt si asta, de regula, nu duce la nimic bun. Dar daca aplicam, de pilda, definitia aceasta la dragostea platonica, oare ar functiona? Ne ducem cu gândul la relatia dintre Friedrich Nietzsche si Cosima Wagner, sotia lui Richard Wagner, relatie care n-a existat niciodata decât în visul delirant al lui Nietzsche-Dionysos, care o identifica pe Cosima cu Ariadna, lasând sa se întrevada o întreaga plasa de relatii tesuta încet de creierul tânarului Friedrich Nietzsche ce intrase timid, cu ani în urma, în universul propulsat de Walhala al lui Wagner si al distinsei sale consoarte. Putem vorbi în schimb de egoism? Ce este, totusi, egoismul în dragoste? Cum îl putem defini? Sa revenim la spusele lui Wisniewski, aceasta este starea în care propriul egoism cedeaza în favoarea egoismului altei persoane. Sa adaugam aici definitia egoismului, iata, poate, cea mai comuna, având radacini în opera lui Freud: egoismul este pozitia si comportamentul unei persoane, care este complet concentrat pe „eu”-ul sau, pe obtinerea de placere, succes si beneficii. Daca egoismul – interes, placere si beneficii – al unei persoane, sa zicem un barbat, este înlocuit în favoarea egoismului – interes, placere si beneficii – al alte persoane, sa zicem o femeie, atunci se întelege ca lumea interioara a unuia este înlocuita de lumea interioara a celuilalt. Nevoile unei femei hraneste egoismul unui barbat si invers. Sentimentul de dragoste perceput de Wisniewski e unul de esenta tehnicista: schimbul de sentimente e vazut ca un mecanism prevazut cu o curea de transmisie ce transporta egoismul unuia spre egoismul celuilalt, si nimic mai mult. Probabil dupa ideea ca nevoile unei persoane hranesc egoismul celeilalte si invers, ne ghidam si atunci când folosim metafore precum „suntem unul si acelasi”. Desi, daca îi întrebi pe fiecare individual, cel mai probabil barbatul va spune ceva de genul „e coasta mea, dar nu seamana cu celelalte coaste”, iar femeia va spune „da, el este la fel ca mine, doar ca-i dracul gol”. Cu alte cuvinte, evaluarea partenerului se face pe principiul absentei lui, si nu al unitatii interioare. Definitia lui Wisniewski, totusi, nu este clara în ceea ce priveste egoismul. Despre ce egoism vorbim, despre cel care indica infantilismul unei persoane, imaturitatea, echivalentul narcisismului sau de iubirea de sine? Diferenta dintre iubirea de sine si egoism este cu adevarat uriasa, chiar daca multi nu fac deosebirea între ele. Din pacate, pentru multi, „a te iubi pe tine însuti” înseamna „a te iubi doar pe tine însuti”, iar granita dintre cele doua este adeseori fragila, poate si din necunoastere a termenilor. O astfel de iubire doar pentru sine aduce inevitabil dezamagire si suferinta unei persoane, chiar propriei persoane. Egoistul actioneaza din lipsuri, asa ca are nevoie de mai mult decât altii de ceilalti. El ia din exterior tot ceea ce-i lipseste. Consuma energiile altora, în mod natural, fara mustrari de constiinta. Rezulta, simplu, ca egoistul nu este cel care se iubeste pe sine în termenii acceptati de psihologie. Poetic spus, aidoma definitei lui Wisniewski, inima lui, sursa iubirii, este setata doar pe un anumit sentiment, care nu pare sa aiba de-a face cu iubirea pentru celalalt. Dar sa dam un exemplu: o persoana îsi da toata silinta sa aiba grija de altcineva, ea crede sincer ca asa trebuie sa faca, si ca nu exista alta cale. Dar în interiorul sau aceasta persoana asteapta sa primeasca ceva în schimb, un respect total, considerându-se jignita atunci când persoana îngrijita de ea nu îl ridica în slavi, elogiind gestul sau. Dar ceea ce este si mai rau constituie faptul ca ea cere celui pe care îl ajuta sa traiasca în conformitate cu parerile sale despre viata. Avem de-a face, desigur, cu un comportament tipic egoist. Daca o persoana s-ar iubi pe sine si, dintr-o abundenta de iubire în inima sa, si-ar ajuta aproapele, nu ar avea nici un motiv de nemultumire împotriva celuilalt, nu i-ar cere nimic în schimb pentru grija avuta, ci l-ar accepta asa cum e. Într-un cuplu, iubita îi sugereaza, de pilda iubitului sa iasa cu ea în oras, la mall, în weekend. Dar iubitul are deja planuri pentru acest weekend – sa mearga la fotbal, cu prietenii. Sau o invita pe femeie sa mearga la teatru, iar programul ei de sâmbata este deja plin cu treburile prin casa, o programare la coafor la care trebuie sa ajunga urgent, poate are de scris, cum am eu, în fiecare weekend, un articol sau mai multe. Exista doua optiuni. Prima este ca, daca unul din ei abandoneaza planurile si nevoile în favoarea celuilalt, atunci se produce acumularea potentialului de iritare si nemultumire. A doua optiune: fiecare partener îsi respecta planul deja stabilit si priveste detasat propunerea primita prin prisma nevoilor lui: unul merge la fotbal, altul la coafor. Ar fi si o a treia optiune, dar aceasta depinde de maleabilitatea fiecaruia si de circumstante. Cu cât te ascunzi mai mult de egoism, cu atât acesta izbucneste mai mult sub forma de nemultumiri nefondate si încercari de a manipula oamenii în beneficiul tau. Si cu cât îl recunoasteti mai mult, întelegeti mai clar ca tocmai acest egoism ne obliga sa onoram libertatea si interesele altei persoane. Egoismul constient si declarat este singura cale catre relatii sanatoase si constructive între oameni. Sa încercam sa folosim exemplele din experienta de zi cu zi. Cu cine este mai usor sa comunicati, cu o persoana care nu face pretentii deloc sau aproape deloc fata de dvs., care, de regula, este multumita de tot, orice i-ati spune, orice i-ati face, are o dispozitie pozitiva fata de orice act al dvs., bun sau rau, sau cu cineva care îsi striga opiniile umplând întregul eter din jurul urechilor voastre, care asteapta recunostinta pentru ceea ce a facut pentru voi – „dezinteresat”, fireste! Nu vi se pare ca ambii manifesta acelasi egoism, doar ca ultimul are curajul de a-si manifesta trairile? Ce este mai bun pentru o relatie – acumularea de iritatii de genul „ma înnebuneste iar cu fotbalul sau” sau „iar trebuie sa renunt la mine în favoarea lui”, sau respectul egoist pentru nevoile personale care este comunicat celuilalt? Rezultatul este acelasi! Ca sa nu mai spunem ca drumul spre iad este pavat cu intentii bune, chiar foarte bune, iar aculumarea de iritatii si nemultumiri prin privarea nevoilor personale de dragul celuilalt, poate duce mai degraba spre o ruptura, decât în cazul în care egoismul este recunoscut. Multe persoane acuza egoismul partenerului în partidele de sex. Daca vom chestiona o femeie, aceasta ne-ar spune ca egoismul în pat se manifesta de catre cineva care, în timpul pasiunii, ignora dorintele ei, fiind purtat doar de propria satisfactie si de instinct. Barbatii, pe de alta parte, cred ca egoismul iubirii este manifestat de cineva care manipuleaza un partener, jucându-se cu nevoile lui fiziologice. În primul rând, trebuie sa clarificam ce este egoismul pe care îl reprosam partenerilor nostri. Daca, de exemplu, ai o relatie si iubitul tau nu reuseste sa te satisfaca nu este vorba de egoism si, în acest caz, vina se împarte între voi doi. Cum ai putea crede ca el sau ea – indiferent câta experienta sexuala ar avea – ar putea sa îti citeasca gândurile? Partenerul nu are o harta mentala a zonelor tale erogene si, în lipsa feedback-ului tau, nu ar putea fi acuzat de egoism, ci, cel mult, daca e sa fim putin ironici, de lipsa calitatilor paranormale. De fapt, nici unul, nici celalalt nu au nimic de-a face cu egoismul, pentru ca nu reflecta un egoism nedisimulat, ci satisfactie prefacuta. Sa citim, fara prea multe emotii, dintr-o revista dedicata femeilor: „Egoismul dragostei în pat are o serie de semne caracteristice. În timpul actului sexual, partenerul tau nu se va uita la fata ta. Poate ca va închide ochii, abandonându-se complet placerii sale senzuale. Va va spune în ce directie sa va întoarceti si cum sa va miscati”. Cine e barbatul egoist, deci? Cel care nu este câtusi de putin preocupat de partenera sa si alege sa îi ignore orice posibile dorinte, tinând cont numai de el si de ceea ce simte el. Mi-a placut foarte mult un comentariu al unei femei trecute prin viata, care spunea ca femeile trebuie sa stie mai bine ce îsi doresc din punct de vedere sexual si ca ar trebui sa fie mai agresive – n.m. sexual vorbind – pentru a-si îndeplini scopul. Ea îsi motiva aceasta afirmatie spunând ca, din punctul sau de vedere, daca esti nemultumita de viata ta sexuala si nu faci nimic, atunci vei deveni o „victima sigura”, care îsi va sabota singura orice relatie. Prin urmare, nu putem vorbi de egoism, ci de lipsa de participare activa, comunicare si cunoastere sau ignorarea instinctului celuilalt. Din nou, ne întrebam: cine e, deci, egoist în aceasta combinatie? Dincolo de toate aceste teorii care deriva din spusele lui Wisniewski, egoismul – trebuie subliniat înca o data – este sentimentul care indica imaturitatea, infantilismul unei persoane. Se intersecteaza periculos cu narcisismul. Si nu cred ca la acest egoism s-a referit scriitorul polonez atunci când a asternut pe hârtie celebra sa definitie a dragostei. Egoistii nu pot iubi cu adevarat pe cineva, contravin ideii de dragoste si parteneriat, pentru ca se iubesc pe ei însisi, vazând în aceasta iubire doar de sine dorinta de a lua ceva de la oameni, fara sa se gândeasca la ce au nevoie ceilalti. Egoistii sunt concentrati pe ei însisi, pe problemele, dorintele, visele lor, pe durerea si suferinta lor, pe placerea lor. Vor mângâiere, dar nu o ofera. Altii pot fi neatenti, indiferenti, reci, nu sunt pregatiti sa daruiasca nimic nimanui. Este posibil sa vorbim despre dragoste atunci când o persoana nu este pregatita sa daruiasca, ci vrea doar sa primeasca? Dar în cazul egoismului dus la extreme mai poate interveni o situatie: pentru a-si satisface orgoliile, un egoist poate darui partenerului sau partenerei sale suficienta tandrete pentru a primi înzecit înapoi... Este recomandabil sa eviti iubirea cu un egoist, daca nu esti tu însuti un egoist. Daca te-ai îndragostit de o asemenea persoana, relatia nu va dura mult. Natura ei infantila face comportamentul sau instabil si nesigur: astazi te iubeste, iar mâine se va îndragosti de altcineva care este mai interesant si mai profitabil decât tine. Un egoist va calca peste sentimentele tale fara sa se gândeasca macar la ele, nu-i va pasa de durerea si suferinta ta. El va profita de iubirea ta, te va folosi pâna te va parasi. Nu-i pasa de tine, de grija pentru care nu dormi noaptea, de dorintele pe care tu le ai, de eforturile pe care le faci ca lui sa-i fie bine, se gândeste doar la iubirea sa doar pentru sine. Prin urmare, pâna când egoistul se maturizeaza, pâna când mintea lui devine mai matura, dragostea lui va fi o dragoste falsa. Desigur, problema adecvarii cuiva la un proces care implica un partener ramâne deschisa. Dar fapta în sine, sentimentul pe care îl definim a fi dragoste, nu exista. Cristina Danilov este psiholog