Ştiaţi că azi este “Duminica înfricoşătoarei Judecăţi”? Criteriile după care vom fi evaluaţi la judecata finală. Explicaţiile unui preot ieşean

Duminica ce urmeaza (n.r. – azi, 10 martie) este numita în calendarul ortodox Duminica înfricosatoarei Judecati. În pericopa evanghelica ce se citeste la Sfânta Liturghie din aceasta zi (de la Matei 25, 31-46) ni se dezvaluie criteriile dupa care vom fi evaluati, dupa modul în care am avut sau nu mila de cei flamânzi sau însetati, de cei goi, de cei straini, de cei bolnavi sau de cei din temnita. Este numita înfricosatoare aceasta Judecata finala pentru ca va fi înfricosator sa-L vezi pe Hristos Domnul, venind întru puterea slavei Sale. Dar mai este înfricosatoare aceasta judecata si prin prisma a ceea ce vom auzi atunci, acele criterii dupa care vom fi împartiti si trecuti de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos, precum „desparte pastorul oile de capre”. Amanuntul pe care-l sesizez în modul în care ne împarte Domnul este acela ca nu ne pozitioneaza pe unii deasupra, iar pe ceilalti jos, undeva în adânc. Ci ne pune de-a dreapta sau de-a stânga. Un detaliu care dezvaluie o topica a iubirii divine, nu abilitati de gospodar care-si face ordine în propria-I ograda. În imaginarul colectiv, Raiul este pozitionat undeva sus, în Cer, iar iadul în adâncurile pamântului. Psalmistul însusi ne spune: „De ma voi sui în cer, Tu acolo esti. De ma voi coborî în iad, de fata esti” (Psalmi 138, 8). Totusi, Hristos – Domnul si Judecatorul – ne pune mai întâi pe un acelasi plan, de-a dreapta si de-a stânga. Abia apoi, functie de alegerile noastre, ajungem Sus sau jos. Asa începe Judecata: pe toti ne pune Domnul lânga Dânsul, iar pe Sine în centru. De aceea noi spunem ca totul este hristocentric. Nu poate fi alt centru pentru om, pentru lume, pentru întreaga creatie decât Hristos. Pe de alta parte, El adreseaza îndemnul „veniti” celor „binecuvântati”, si „duceti-va de la Mine” celor „blestemati”. Ambele miscari sunt însa cumva în acelasi plan, în planul iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar miscarea aceasta, desi pare a fi o decizie de nuanta juridica a Judecatorului, nu este altceva decât o continuare a miscarii pe care noi am deprins-o în timpul vietii pamântesti, aceea de a ne apropia sau de a ne îndeparta de Dumnezeu. El nu ne forteaza sa ne departam, nu ne alunga, dupa cum nici nu ne trage cu sila catre Dânsul, ci porunceste ca fiecare sa faca exact acea miscare pe care a ales sa o faca liber fiind. Spre cele înalte sau spre cele mai de jos. Configuratia aceasta finala, geometria aceasta eshatologica, e si cea mai puternica dovada a iubirii constante, vesnice a lui Dumnezeu pentru toti oamenii. Dumnezeu ne-a adus din nefiinta la fiinta din iubire. El ne iubeste dumnezeieste, nu asa cum putem noi sa ne iubim unii pe altii. Nu ne iubeste doar pentru o vreme sau când Îl iubim, la rându-ne. Nu ne iubeste doar când suntem virtuosi si buni, când ne rugam sau când suntem în biserica, ci ne iubeste si sufera pentru noi si când pacatuim. El iubeste omul chiar si când faptele omului sunt urâte. El „nu vrea moartea pacatosului, ci sa se întoarca si sa fie viu”. În viziunea patristica, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelasi foc care-i cuprinde pe toti oamenii. Pentru cei care s-au pregatit sa se întâlneasca cu aceasta flacara dumnezeiasca – Iubirea – ea este mângâiere, caldura bineplacuta, dulceata fara sfârsit, lumina lina. Pentru cei care s-au obisnuit cu faptele întunericului si care nu au cultivat Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevarat chin – de aceea se si vorbeste despre chinurile iadului. Acelasi foc, aceeasi iubire înflacarataa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar receptata diferit. Sa luam aminte, asadar, cu înfricosare deja, la alegerile noastre de acum! Ele vor avea consecinte în vesnicie.