Tata

Nicolae Cîntec (15 august 1934 – 8 februarie 1974) a fost învatator si ziarist. Absolvent al Scolii Normale din Sendriceni si al Facultatii de Ziaristica de la „Stefan Gheorghiu”, Bucuresti, a facut si studii de filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi. A fost redactor, sef sectie Cultura si redactor sef adjunct la cotidianul sucevean „Zori Noi” (fost „Crai Nou”), precum si redactor sef al cotidianului „Clopotul” din Botosani. A fost si a ramas în amintirea noastra ca un tata de neuitat. Azi a murit tata. Sau ieri, nu mai stiu. Mi-am adus aminte de acest celebru început de roman (Albert Camus, Strainul) uitându-ma pe calendar. Si azi, dupa o jumatate de veac, îmi tresare inima când vad data de 8 februarie. În seara de atunci, din 1974, a sunat telefonul si am vazut-o pe bunica, care venise sa aiba grija de noi la Botosani cât timp mama era la spital – la Iasi – cu tata, scuturându-se, mocnit, de plâns. Nu am dat prea mare importanta, caci tocmai vorbisem cu el la telefon, cu vreo patru zile în urma când sora mai mica împlinea trei ani (îi voi da sculptorului peste ani, când am scris piatra tombala, în perfect acord cu teoria freudiana a actului ratat, acea data în mod gresit, cu patru zile mai devreme, ca sa îi fie gravata în marmura). A doua zi dimineata, ne astepta GAZ-ul redactiei sa ne duca la Iasi si din acel drum chinuitor de trei ore nu-mi amintesc decât ca m-am trezit brusc, la Podu Iloaiei, vazând crucile de piatra de la cimitirul de la iesire, pe partea dreapta spre Iasi. Apoi mi s-a parut ciudat ca Tataia, brusc albit si cocârjat, nu mi-a spus nimic când am sarit din masina alergând spre intrarea casei lor batrânesti. M-a privit doar, ca prin sticla. Contrar rutinei mele obisnuite când ajungeam aici (îi pupam mâna bunicii si, tusti!, urcam pâna în vârful nucului din spatele casei ca sa vad în departare, dupa stadionul de devale, caruia i se zicea „sas”, trenul pufaind spre Hârlau), am intrat în casa într-o tacere lugubra. Mama nu era (plecase cu doi frati de-ai ei sa cumpere haine noi pentru tata!) si în camera „buna”, cea din stânga holului cum intrai, l-am vazut. Era întins pe masa (sicriul înca nu venise!) cu doua sfesnice la cap în care ardeau lumânari de ceara curata (raritate atunci!) pe care, grijulie, bunica le pregatise pentru înmormântarile lor. Nu cred ca am plâns. Am iesit afara trecând în viteza pe lânga surorile mele care se jucau linistite în curte (una avea cinci ani si cealalta trei) si am fugit în gradina unde, fiind februarie, am descoperit ca nu am loc de ascuns ca sa încep proiectul de a descoperi potiunea magica care îti poate învia parintii, chiar daca ai abia unsprezece ani. Despre momentul când mama a revenit din oras si ne-a gasit acolo, la casa bunicilor din Valea Lupului, nu pot vorbi. Se cunoscusera la Bucuresti, la facultatea de ziaristica unde ambii erau studenti. Mama, o frumusete a timpului care semana cu Greta Garbo, era, desigur, cea mai vânata studenta de anul I, iar tata, o vedeta profesionala (fusese desemnat redactorul sef al ziarului de facultate „Victoria”) si un barbat bine, cu acea distanta a marilor timizi, si-a luat inima în dinti si a invitat-o la banchetul lui de absolvire, din iulie 1961. Desi refuzase alti câtiva absolventi (între care unul, maghiar, insistent si razbunator i-a aruncat la banchet cu paharul de vin rosu pe bluza ei alba!i), mama a acceptat invitatia usor tremurata a botosaneanului elegant si impunator. Dupa doar patru luni, pe 2 noiembrie 1961, se casatoreau construind împreuna, timp de treisprezece ani, o iubire ca în povesti. O iubire nestinsa pentru mama vreme de înca aproape cincizeci de ani astfel ca, atunci când le-am pregatit locul de odihna vesnica, am gravat în marmura, în original, cel mai important lucru care s-ar putea spune despre ei: ultimul vers al Paradisului lui Dante, „Iubirea, care roteste sori si stele” (trad. Eta Boeriu). Neculai Cîntic (asa cum i-a moldovenizat numele în acte un tolomac de secretar din comuna Nicseni, Botosani) a avut noroc sa poata merge la scoala. Nascut într-o familie de tarani cu sapte copii care erau destinati, de regula, ca mâna de lucru pe pamântul obtinut de bunicul, la casatorie si apoi dupa ce a luptat în Primul Razboi Mondial, s-a întâmplat ca fratele mai mare, Gheorghe, care era învatator si a fost înrolat ca ofiter, sa fie ucis în 1943 de contraofensiva Armatei Rosii de la Mariupol. Asa ca „macar unul trebuia sa faca carte”, iar tata, fiind cel mai mic, a fost trimis la Scoala Normala din Sendriceni, Dorohoi, vârful educatiei haretiste din Nordul Moldovei. Aici a facut gimnaziul si liceul fiind coleg cu multe nume care ulterior vor fi campioane ale cercetarii si învatamântului superior precum academicianul Al. Zub, istoricul Ion Caprosu, etnologul si universitarul Ioan H. Ciubotaru sau profesorul botosanean Gh. Matei, între multi, multi altii. Ultimul an si anii de învatator la Casa de copii nr. 2 din Botosani se vor regasi într-un Jurnal, inedit si azi, gasit de mama în biroul de la redactie, dupa moartea lui. Cum avea talent literar, a început sa scrie la ziar si a facut apoi o cariera stralucita, desi meteorica în jurnalismul timpului. Cotidianele coordonate, la Suceava si apoi la Botosani, erau, fireste, sub obladuire ideologica, dar, cu toate acestea, a reusit totusi sa dezvolte pagini culturale, iar apoi, la „Clopotul” în scurta perioada de dezghet, chiar un consistent supliment cultural saptamânal unde se regasesc si astazi în arhive semnaturi prestigioase ale timpului. Daca nu ar fi murit la 39 de ani, ar fi avut, cel mai probabil, o cariera la o revista culturala din Iasi sau Bucuresti (legenda familiei spune ca, în 1972, ar fi primit o propunere în principiu de a se transfera la „Cronica” ieseanaii). Din nefericire, o boala de rinichi incurabila contactata în anii de privatiuni si frig ai tineretii l-a rapus, facând ca toate visele si proiectele sa se prabuseasca spre disperarea neconsolata a familiei si tristetea celor care l-au cunoscut. Spre deosebire de surorile mele, eu mi-l aduc aminte. La catafalcul din biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Valea Lupului, cel mai bun prieten al lui, scriitorul Lucian Valea, a spus, printre lacrimi, ca „era un om generos, care avea cultul prieteniei, cu un hohot cristalin care ascundea spaima de întuneric”. Era, mi-a spus mie mai târziu domnul Valea (pe care tata reusise sa-l salveze din domiciliul obligatoriu de la Darabani, aducându-l în oras!), un sot perfect si un tata exigent, dar cald, „care va iubea sfâsietor în ciuda, poate, a unei educatii mai spartane în spiritul careia credea ca trebuie sa creasca baietii” (dupa modelul probabil al tatalui sau, mos Nica, care a plâns doar o singura data în viata: când comunistii i-au luat tot ce avea si au dus la „colectiva”). M-a surprins ce mi-a zis „Vulpasinul” (cum îl alinta tata!), care a venit ani de zile în februarie la mormântul prietenului lui disparut, eu nu-mi aduceam aminte de nicio rigiditate pedagogica sau de vreo lipsa de afectiune. Dimpotriva! Cum ar trebui sa pun astazi în balanta deceniul petrecut cu el (din care eu îmi amintesc cam jumatate!) fata de cele cinci traite fara el? O scurta perioada de fericire si bunastare, cu casa deschisa, cu scriitori, pictori, actori sau muzicieni care se perindau degustând în extaz rafinamentele culinare ale mamei fata de sumbrele decenii iesene din cartierul muncitoresc, cu cozile, lipsurile si frigul necrutator din camera mea. „Comunismul bun”, pentru nomenclatura fata de „comunismul real”, insuportabil, pentru oamenii obisnuiti. Fiul „sefului de la ziar” fata de „copilul fara tata din Alexandru cel Bun”, eticheta infamanta de care nu au tinut cont, spre cinstea lor, cei care-l cunoscusera pe tata: parintii lui Radu Andriescu, parintii Monei Paiu sau cei care m-au primit în casa lor ca pe un al doilea fiu: parintii lui Catalin Turliuc. Lor si familiei mele le multumesc ca am putut sa trec peste dorul adânc, apasator, dupa tata pe care mama, în iubirea ei nesfârsita, nu s-a ostenit niciodata sa-l treaca în uitare fiindu-ne, cum ne-a îmbratisat hohotind atunci, pe 9 februarie 1974, „si mama si tata”. Pâna anul trecut, când s-au regasit.   iZâmbind dispretuitor, mama s-a dus în camera din camin si s-a schimbat în cea mai frumoasa rochie a ei, bleu-ciel, de s-a lasat linistea când a revenit la petrecere. În 1973, stiind ca moare, tata a încercat sa dea glas talentului sau literar, ultima lui nuvela, neterminata, intitulându-se „O stranie senzatie de albastru”. iiAm facut eu asta, în numele lui, pe 1 februarie 1990, la invitatia prietenului Ioan Holban.   Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor