Richard Oschanitzky: un muzician vizionar (3)

Daca numeroasele aranjamente si orchestratii arhidifuzate la radio, televiziune, pe disc l-au retinut în ceea ce se poate numi clandestinitate, aparitiile în emisiunile televizate ca pianist, organist, conducator de formatii, discurile de autor-interpret, aparitia pe genericile filmelor l-au adus pe Richard Oschanitzky în constiinta publicului.  Începând din 1966, orgoliul, renuntarea lui Richard Oschanitzky de a mai încerca sa devina membru al Uniunii Compozitorilor, asa cum ar fi meritat, si-au gasit o superba confirmare în activitatile multiple ce i-au acaparat zilele si noptile. Continuând sa scrie „pe banda rulanta” aranjamente, orchestratii de muzica usoara de mare calitate, care îi asigurau o prima sursa, consistenta, de venituri, Oschanitzky a ramas anonim pentru publicul timpului sau, pentru posteritate, fiindca acest gen de creatie nu era recunoscut oficial. Nu se putea accepta ca multor autori ai cântecelor de muzica usoara le lipseau cunostintele necesare comentarii propriilor idei melodice, de aceea numele aranjorilor si orchestratorilor nu au fost mentionate pe partituri, în anunturile radiotelevizate, ci doar pe etichetele si copertile câtorva discuri. Daca s-ar cerceta minutios acest tip de creatie ar iesi la lumina cultura muzicala, adaptabilitatea, creativitatea, profesionismul celor din „culise” – nu multi, dar de valoare egala deseori orchestratorilor proeminenti din Europa Vestica si din Statele Unite ale Americii, ale caror nume au fost întotdeauna publicate. Melodii românesti de muzica usoara intens difuzate în anii ’50-’60-’70, inventate de Temistocle Popa, Camelia Dascalescu, Aurel Giroveanu (retin aici doar trei exemple) si-au datorat popularitatea în epoca, îsi mentin valoarea datorita scriiturii pentru formatii instrumentale mici sau orchestre ramasa de la Richard Bartzer, Alexandru Imre, Richard Oschanitzky, Sabin Pautza. Un set de înregistrari „Electrecord” publicat cu câtiva ani în urma a devoalat si performanta lui Vladimir Cosma în acest domeniu al creatiei muzicale. A fost firesc – afirmându-se plenar ca autori ai muzicii de film, Cosma si Oschanitzky au demonstrat cunoasterea genurilor si stilurilor diverse, de la cele academice, la folclor, jazz si muzica de divertisment. Alta performanta despre care nici acum nu se stie aproape nimic a fost participarea lui Richard Oschanitzky la cele patru editii ale Festivalului si Concursului international „Cerbul de aur” în calitate de pianist, corepetitor, aranjor-orchestrator si dirijor. Solistii români si, mai ales, cei straini au fost în situatia de a pregati în numai doua-trei zile, cântecele din competitie sau din recitaluri, iar repetitiile i-au fost încredintate lui Oschanitzky: cunostea toate stilurile de muzica usoara atunci în voga, orchestra foarte repede, era eficient, se putea întelege cu oaspetii în limbile franceza, engleza, germana, portugheza. A aparut pe scena ca dirijor numai la câteva recitaluri, majoritatea fiind conduse de Sile Dinicu, ani multi coordonatorul orchestrei de muzica usoara a Radioteleviziunii. Cu putine zile înainte de a se stinge, Sile Dinicu mi-a vorbit suprem-admirativ despre cel ce i-a fost colaborator apropiat în studiourile de înregistrari, evocare sfârsita brusc, surprinzator si emotionant pentru mine odata cu aparitia lacrimilor. Daca numeroasele aranjamente si orchestratii arhidifuzate la radio, televiziune, pe disc l-au retinut în ceea ce se poate numi clandestinitate, aparitiile în emisiunile televizate ca pianist, organist, conducator de formatii, discurile de autor-interpret, aparitia pe genericile filmelor l-au adus pe Richard Oschanitzky în constiinta publicului. Într-un interval de timp extrem de scurt a egalat numarul partiturilor pentru ecran semnate de compozitori importanti cum au fost Theodor Grigoriu sau Tiberiu Olah. Am oferit deja explicatia: Oschanitzky a fost singurul autor român de muzica de film care, în afara genurilor academice, cultiva zilnic muzica usoara si jazzul ca autor al ideilor din partituri, ca aranjor-orchestrator, pianist si dirijor. Numarul mare de filme la care a compus muzica (de lung metraj, documentare, de animatie, de televiziune) se explica – trebuie repetat – prin rapiditatea cu adevarat extraordinara a inventarii si finisarii produsului muzical, de la schitele pe portative la înregistrarile din studio. Iarasi, pot oferi doar câteva titluri edificatoare ca diversitate tematica si genuri muzicale: Orasul care iubeste, Serata (1971), Ciprian Porumbescu (1972), Ultimul cartus (1973), Un comisar acuza (1974). Capitolul interesant, de asemenea spectaculos, l-ar constitui colaborarile sale aproape saptamânale la emisiunile de divertisment ale Radioteleviziunii Germane, unde participa tot ca orchestrator, pianist, dirijor si compozitor. Alta calitate a lui Richard Oschanitzky a fost conectarea permanenta la actualitate în domeniile academice si în jazz. Participarea la proiectiile în cerc restrâns de la UCIN (Uniunea Cineastilor) a filmelor occidentale si americane (dintre care nu toate se proiectau în cinematografe) i-a permis cunoasterea stilurilor de compozitie cultivate de autori intrati în istoria celei de-a saptea arte: André Previn, Lalo Schiffrin, Maurice Jarre (si-a copiat pe banda de magnetofon muzica filmului „Doctor Jivago”). Procurarea discurilor muzicienilor de jazz total necunoscuti în România, chiar în Europa (cum a fost Vagif Mustafazadeh din Azerbaidjan), turneele unor jazzmen americani la Bucuresti (receptate cu discernamânt si spirit critic) i-au cristalizat lui Oschanitzky viziuni originale în domeniile jazzului si muzicii academice. Astfel ma apropii de argumentele titlului seriei de însemnari ajunse acum la a treia parte: un muzician vizionar. Cultivând înca dinaintea intrarii la Conservator genuri academice camerale (liedul, sonatele pentru diverse instrumente, piesele corale), mai târziu vocal-simfonice (cantata), concertante, întelegând exact libertatile si pericolele free jazzului, adept al conceptiei bartók-iene în privinta respectului total pentru folclorul arhaic, prevalent asupra celui urban, lautaresc – Richard Oschanitzky a ajuns, înaintea multor muzicieni de peste hotarele României, la conceptul integrator de world music. L-a cultivat atât cât a putut în România comunista, semnificativ mai liber în Germania (tot comunista, apoi si în Berlinul de Vest) din anii 1968-’71. Realizarile sale considerate si astazi exceptionale în domeniile jazzului simfonic si ale free jazzului vor constitui subiectele însemnarilor de miercurea viitoare.   Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor