Trăiască lupta pentru pace! Dosar Vladimir Putin (IV)

Închei acest exercitiu de neuitare cu analiza jocului nerusinat al invadatorilor rusi în privinta pacii. Ce se vedea la o luna de la agresiunea putinista, nu s-a schimbat înca nici astazi, din nefericire, iar „planul de pace” devoalat zilele trecute de americani arata fara dubii ca fara o lectie militara hotarâta, Rusia este intratabila, iar pretentiile ei inacceptabile. Un Eichmann rus. Într-un interviu dat postului american Fox News, Andrei Kozîrev, singurul ministru de externe de la Moscova care a dus o politica pro-occidentala, a spus raspicat ca Rusia practica o diplomatie a „înselaciunii” si ca principalul artizan al acestei mentalitati de tepar în relatiile internationale este fostul sau discipol, crescut si antrenat ca adjunct, Serghei Lavrov. Un personaj care merita putina atentie, cred, nu numai pentru ca fostul sau mentor l-a acuzat de degradare morala si profesionala. Am urmarit si eu, precum multa lume, asa-zisele tratative de pace organizate de Turcia în Antalya la care au participat trei ministri de externe: al Rusiei agresoare, al Ucrainei invadate si al Turciei mediatoare. Daca realitatea nu ar fi de o gravitate majora, ne-am fi jucat cu cuvinte potrivite contextului precum: karaghioz, hazna, rahat, balcîz, beizadea, pasalâc, sictir. Totusi, prestatia unuia dintre actorii principali (un babalâc, ciufut, mofluz!) deja celebrul brotac otetit si arogant rus, ne-a lasat fara grai, specialisti sau amatori, deopotriva. Pentru ca indiferent cât de mari ar fi tensiunile, frustrarile sau ororile pe care le aduce un conflict militar, diplomatii nu au voie sa încalce rigorile limbajului specializat al profesiei lor, oricât de criptic sau de ipocrit ar parea acest lucru. E una dintre regulile elementare pentru a se porni o negociere: folosirea neutralitatii aparente a unui tip ce comunicare semicodata învelita într-o politete de conjunctura, asa cum e ea ceruta de protocol. De aceea, în loc de meritatul cap în gura si flegme între ochi, însotite de binevoitorul îndemn de a se reîntoarce grabnic în matricea biologica a mamei sale, fost înalt functionar în ministerul sovietic al comertului exterior, domnul Lavrov a primit salutul rece al preopinentului sau însotit de o prezentare depasionalizata a ororilor savârsite de agresor. Spre stupefactia generala, Serghei Victorovici a ignorat regulile scrimei diplomatice si nu a raspuns sofistic, cum era de asteptat, cu rastalmacirile de rigoare. Nu, ministrul de externe al agresorului a sfidat pur si simplu realitatea si eticheta minimala a conferintei afirmând ritos si obraznic ca albul e negru si ca, în ciuda soarelui luminos, afara e întuneric. „Rusia nu a atacat niciodata Ucraina si nu e niciun razboi. E doar o simpla operatiune speciala de eliberare a poporului rus, zis ucrainean, de nazisti”. A fost, cu adevarat, o gogomanie nemaivazuta care va fi analizata decenii de-a rândul la scolile de relatii internationale. Totusi, ce l-a putut face pe un diplomat viclean, parsiv si superalunecos sa adopte aceasta linie de argumentare nu numai cretina ca atare, ci si mizerabila, rasista chiar, pentru ca presupune apriori o superioritate biologica a rusilor fata de toti ceilalti prosti ai lumii, care pot fi ridiculizati astfel fara consecinte. La fel ca si Elvira Nabiullina, geniala tataroaica ce a condus Banca Nationala a Rusiei (care, Slava Domnului!, în ciuda demisiei anuntate – si neacceptate!, înca nu a fost ajutata sa sara de la etaj), Serghei Lavrov nu este cu adevarat în primul cerc de prieteni ai lui Putin. E doar o sluga zeloasa care-i datoreaza marirea si banii, fiindu-i credincios ministru de externe din februarie 2004. Însa, spre deosebire de brutalul Serghei Soigu, un diriginte de santier papusat ca Ministru al Apararii (sic!) doar pentru ca tiranului i-a placut stilul sau de mâna-forte în situatiile de urgenta, domnul Lavrov e un diplomat rafinat, cu o experienta de peste cinci decenii si cu multi ani de serviciu la ONU, întâi ca ofiter acoperit, apoi ca sef de misiune si, nu în ultimul rând, ca presedinte al Consiliului de Securitate, în numele Rusiei, de vreo patru ori – semnatura sa, în numele consiliului, aflându-se acuzator azi pe chiar Memorandumul de la Budapesta, cel care garanta suveranitatea Ucrainei. Recrutat initial pentru misiuni la ONU, a fost format pentru liga superioara a diplomatiei ruse de Andrei Kozîrev, cel care a preluat ministerul sovietic de externe transformându-l în diplomatia Federatiei Ruse, cu toate resursele si conexiunile aferente, pentru ca avea toate datele sa fie un jucator de prim rang în istoria acestei meserii. Fostul nostru Ministru de Externe, domnul Teodor Baconschi, cel care a negociat scutul de la Deveselu cu Rusia, spunea despre Lavrov ca este „un profesionist rutinat si abil, dar cu o insuportabila aroganta” si de aici poate ar trebui sa înceapa decriptarea declaratiilor scandaloase ale acestuia din contextul invaziei Ucrainei, o linie rosie pe care Rusia a încalcat-o dezinvolt si iresponsabil spre consternarea lumii întregi. Cât de mare este vina domnului Lavrov în acest casus beli inventat? Aflat pe primele locuri ale listei negre prin care lumea civilizata sanctioneaza cu interdictii de intrare si cu blocarea activelor pe toti cei care sunt responsabili, alaturi de Putin, de încalcarea acordului de la Helsinki si a Memorandumului de la Budapesta, actiuni criminale care au aruncat în aer pacea postbelica în Europa, domnul Lavrov are în fata astazi si posibilitatea de a fi acuzat de crime de razboi si genocid în contextul ororilor savârsite de barbarii sai conationali, ucigasi de copii si civili nevinovati în Ucraina. Cum nu are acces la buncarul în care (speram!) Putin va lua exemplul lui Hitler, sunt mari sanse ca pe domnul Lavrov sa-l vedem la Haga, pe scaunul ocupat cândva de Milosevici. Cum se va apara, oare? Scapat cu fuga de judecata Tribunalului International de la Nürnberg, Adolf Eichmann a fost finalmente capturat în Argentina de Mossad si adus în fata judecatii la Ierusalim, în 1961. Victimizându-se drept „tapul ispasitor al crimelor naziste”, acesta a declarat senin în fata instantei ca „nu a omorât pe nimeni cu mâna lui”, el nefiind altceva decât un birocrat, „o rotita într-un sistem”, un om care semna niste hârtii care contineau liste cu zeci de mii de nume de persoane dintr-o rasa inferioara pe care partidul nazist hotarâse sa o suprime. Ca un bun functionar, a luat initiativa de a îmbunatati productivitatea trecându-se de la obositoarele masacre cu mitraliera a miilor de oameni care-si sapasera deja, constiinciosi, gropile, sau de la primitivele camioane cu esapamentul montat spre interior la curatele, igienicele, eficientele cuptoare unde erau rezolvate trupurile celor serviti zilnic cu Zyklon B. Altfel, domnul Eichmann, asa cum controversat a aratat-o Hanna Arendt, era un om de o banalitate incredibila, familist convins, disciplinat, iubitor de organizatii ocrotitoare, harnic platitor de cotizatii si impozite, ba, mai mult, cu exceptia, desigur, a situatiilor unde a fost obligat sa fie antisemit, chiar simpatizant oarecum cu aceasta specie inferioara omului arian, care, într-adevar, pe el nu-l deranjase personal niciodata. Mai ales ca iubea animalele de companie. Da, stiu ca, în ciuda similitudinilor, Putin nu e Hitler, ci un sociopat care combina nazismul cu stalinismul si ca domnul Lavrov va sublinia ca, desi între victimele civile din Ucraina sunt si rusofoni de origine evreiasca, aceasta „operatiune speciala” nu are o componenta de epurare etnica, ci e doar un simplu razboi de cucerire. Cu „pierderile sale colaterale” inevitabile, dar, va spune el rânjind superior, „scutiti-ma cu Holocaustul ca nu tine. Eu am fost un simplu functionar”. Din fericire pentru acest argat încrezut, cu complexul de superioritate al tocilarului aparat de interlopii, spânzuratoarea si cuptorul special pregatite lui Eichmann la Ierusalim nu mai sunt astazi posibile. [23 martie 2022]   iDominat, vorba lui Dan Alexe, de „complexul superioritatii resentimentare”!   Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor