Întâlniri memorabile si prieteni remarcabili? Am avut, slava Domnului, prin natura preocuparilor si a profesiei mele. Reflectând însa la acest aspect, m-am gândit ca nu mai putin interesante ar fi relatarile despre persoane mai putin cunoscute sau chiar uitate. Si fiindca ieri a fost ziua lui Petru Popescu (a împlinit 80 de ani) mi-am amintit de tatal lui, Radu Popescu, de care astazi putina lume, sunt convins, mai stie.
Cum în recenta mea carte de la Humanitas (O lume care a luat-o razna) am introdus niste texte (putine) cu caracter confesiv, câtiva prieteni m-au întrebat, pe FB sau prin viu grai, daca sunt pe cale sa-mi scriu memoriile. Nu e prima oara când mi se pune aceasta întrebare. Ba chiar într-o zi prietenul meu mai tânar, domnul Florin Cîntic, mi-a facut o întreaga demonstratie, aratându-mi de ce trebuie musai sa-mi scriu memoriile. Ca sa rezum: nu mi-am scris (nu-mi scriu) memoriile si n-am tinut jurnal, în afara unor însemnari telegrafice pe agende ori pe diferite caiete. În opinia mea, cel care se angajeaza într-un demers memorialistic trebuie sa îndeplineasca patru criterii: 1) sa aiba o anumita vârsta; 2) sa fi avut o viata interesanta, cu întâlniri si prieteni remarcabili; 3) sa aiba notorietate, în asa masura încât faptul de a-si scrie memoriile sa nu para deplasat; 4) sa aiba talent literar si „vâna” de romancier, pentru a tine treaz interesul cititorilor si a reusi portretele si descrierile. Pe primele doua exigente le îndeplinesc. Mai departe însa lucrurile se complica, asa ca ezitarile mele sunt de înteles.
Întâlniri memorabile si prieteni remarcabili? Am avut, slava Domnului, prin natura preocuparilor si a profesiei mele. Reflectând însa la acest aspect, m-am gândit ca nu mai putin interesante ar fi relatarile despre persoane mai putin cunoscute sau chiar uitate. Si fiindca ieri a fost ziua lui Petru Popescu (a împlinit 80 de ani) mi-am amintit de tatal lui, Radu Popescu, de care astazi putina lume, sunt convins, mai stie. Radu Popescu (1913-1985) a facut studii de drept, a si profesat o vreme, dar s-a consacrat apoi literaturii. A facut gazetarie, a fost redactor la Facla, a colaborat la presa interbelica de stânga. S-a casatorit, în 1938, cu actrita Nelly Cutava, ce fusese sotia lui Ion Vinea (Petru îmi povestea ca tatal lui a „furat-o” pur si simplu pe Nelly, a urcat-o în tren si a dus-o la Paris; adevarata sau nu, povestea e frumoasa). La 1 februarie 1944 se nasc gemenii Petru si Pavel, care dovedesc amândoi, curând, o superioara înzestrare intelectuala. Din nefericire Pavel, la 13 ani, moare, socul e puternic, Petru ramâne cu o teribila frica de moarte (si de întuneric, dormea noaptea cu o veioza aprinsa). Radu Popescu a fost ani de zile cronicar literar – adus de George Ivascu - la revista Contemporanul (practic pâna când cronica a fost preluata de Nicolae Manolescu, adus tot de Ivascu). Scria bine, alert, inteligent, într-o perioada când presa literara (si nu numai literara) era proletcultista si trist-cenusie. S-a despartit de Nelly Cutava si s-a recasatorit cu actrita Didona Popescu. A devenit redactor-sef al revistei Teatrul si a scris cronici dramatice, foarte asteptate si citite, în România libera, din care a scos în 1974 o carte, singura pe care a publicat-o. Ultimii ani ai vietii sale au fost dramatici. A suferit un atac cerebral si a ramas hemiplegic; l-a îngrijit, cu un devotament impresionant, sotia.
L-am cunoscut gratie lui Petru, cu care ma împrietenisem în timpul serviciului militar. Petru m-a dus la el sa ma prezinte, era prin 1969-1970, redactia revistei Teatrul se gasea în strada Const. Mille, în cladirea Universul, am stat de vorba si la un moment dat Radu Popescu mi-a facut o propunere neasteptata: sa colaborez la revista cu cronici ale spectacolelor de la Nationalul iesean, cu conditia sa fiu obiectiv si sa nu ma las purtat de „patriotismul local”. Asa a început „cariera” mea de cronicar teatral care a durat câtiva ani. M-am straduit sa nu fiu partinitor, chiar daca i-am suparat pe unii actori si regizori. Un mare avantaj pentru mine era ca, atunci când mergeam la Bucuresti, dadeam telefon la redactie si rugam sa mi se procure bilete la spectacolele de teatru care ma tentau. Radu Popescu era un personaj extraordinar. Mai curând scund, brunet, cu niste ochi migdalati foarte expresivi, era într-o agitatie permanenta (ce tragedie, ca un asemenea om sa ramâna paralizat!...). Ne-a invitat într-o seara, pe Petru si pe mine (el a venit cu Didona), la Capsa, unde era cunoscut ca un cal breaz, cum se spune. Am stat într-un separeu despre care nici nu stiam ca exista, Radu n-avea stare, se scula periodic de pe scaun si începea sa se plimbe prin încapere perorând. Spectacolul era fascinant. Un minunat portret al lui Radu Popescu gasim în cartea lui Ovid S.Crohmalniceanu Amintiri deghizate (Nemira, 1974); capitolul respectiv se intituleaza Inenarabilul Radu Popescu. Prieten cu Zaharia Stancu, cu Ivascu si cu alti scriitori aflati în posturi de conducere, Radu era detestat de generatia tânara: la celebrul Colocviu de Poezie de la Iasi din 1979 a urcat pe scena, a fost fluierat si huiduit si a renuntat sa mai vorbeasca. Cam inelegant mod de a închide gura cuiva…
Despre Radu Popescu si despre familia lui au scris doua articole foarte interesante, în Observatorul cultural, Geo Serban (în 2009) si Sanda Cordos (în 2017). Petru, cum stim, a ramas prin 1974 în Statele Unite. Nelly Cutava (1906-2003, data nasterii – spune Sanda Cordos – nu e sigura) s-a recasatorit, dupa plecarea lui Petru, cu un domn Hociota, „domnul Miti” cum i se spunea, un om cumsecade, dar fara anvergura, ceea ce a facut-o pe vulcanica Nelly sa divorteze curând. Stimulata probabil de succesul lui Petru si fiindca se retrasese din teatru, Nelly s-a apucat de scris si a publicat trei romane, cât se poate de onorabile. În articolul sau, Sanda Cordos vorbeste despre relatia cu Vinea, la care Nelly face trimitere în romanul ei Strada Vânatorilor, asta dupa ce Vinea însusi o pomenise în Lunatecii. De o vitalitate extraordinara, Nelly a facut ce-a facut si l-a determinat pe Petru sa o cheme în Statele Unite, unde s-ar fi recasatorit (!) – la Los Angeles – cu un american. Daca mai traia câtiva ani, devenea centenara.
Ca sa-l parafrazez pe Crohmalniceanu: ce fac eu acum sunt memorii deghizate.
Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
↧