Adevărata ţintă: Însuşi Dumnezeu

Vorbim despre crestinism, dar ratam întâlnirea cu Hristos. Rostim rugaciuni, dar nu vorbim cu Dumnezeu. Postim, dar nu flamânzim dupa lucrul Sau. Ce rost au toate nevointele, daca nu lasam inima noastra sa fie atinsa de dragostea Lui? E cutremurator sa citim în Evanghelie cum, chiar cei ce în numele Domnului au prorocit, au scos demoni, au facut multe minuni, pot auzi cuvintele: „Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la mine, cei ce lucrati faradelegea” (Matei 7, 23). E nevoie de a-L cunoaste pe Dumnezeu asa cum este El si cum ni Se arata, nu cum ni-L închipuim noi. Dar este la fel de important în aceasta relatie de iubire ca si noi sa ne lasam cunoscuti de Mântuitorul. Nu ca El n-ar cunoaste ceea ce facem, ce gândim sau ce este cu noi. Atunci când „multi au crezut în numele Lui, vazând minunile pe care le facea”, Domnul Însusi „nu Se încredea în ei, pentru ca îi cunostea pe toti. Si pentru ca nu avea nevoie sa-I marturiseasca cineva despre om, caci El Însusi cunostea ce era în om” (Ioan 2, 23-25). Drept dovada ca multi s-au facut partasi la Rastignirea Sa, inclusiv unul dintre cei doisprezece ucenici. Dar una este ca cineva sa cunoasca ceva despre tine si alta este ca tu sa te deschizi catre Celalalt cu o marturisire, aratându-te asa cum esti. În primul caz avem o informatie, în al doilea avem de a face cu o relatie. Or, exact acest aspect, al cultivarii relatiei cu Dumnezeu, mi se pare ca este tot mai neglijat în zilele noastre. Orice am lucra, mai ales în Biserica, daca nu facem fiecare pas împreuna cu Dumnezeu, pentru El si în numele Lui, atunci totul este în zadar. Caci totul începe, continua si sfârseste (adica se învesniceste) doar în Dumnezeu-Omul: „aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). În Evanghelii vedem cum si cei drepti, curati la inima, si cei ce traiesc în pacat au aceeasi sansa de a-L cunoaste pe Dumnezeu. Celor ce vietuiesc în curatie si cunosc Scripturile, model le este Natanael, cel caruia Filip îi spune: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege si prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Si i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino si vezi. Iisus a vazut pe Natanael venind catre El si a zis despre el: Iata, cu adevarat, israelit în care nu este viclesug. Natanael I-a zis: De unde ma cunosti? A raspuns Iisus si i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am vazut când erai sub smochin. Raspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti regele lui Israel. Raspuns-a Iisus si i-a zis: Pentru ca ti-am spus ca te-am vazut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 45-50). Iata cât de repede ajunge Natanael sa (re)cunoasca în Iisus „din Nazaret” nu doar un om, ci pe Însusi Fiul lui Dumnezeu. Cazul samarinencii (v. Ioan 4, 5-42) este la antipod. Fiind o femeie ce traise cu cinci barbati si acum era la al saselea, Mântuitorul o abordeaza cu totul diferit fata de felul în care a procedat în cazul lui Natanael. El porneste de la un lucru obisnuit în sine – îi cere apa –, dar neobisnuit si provocator în contextul în care traiau atunci cele doua popoare, iudeii si samarinenii. Treptat, Mântuitorul conduce discutia pâna în punctul în care El recunoaste pe fata ca este Mesia Cel mult asteptat, iar ea se lasa biruita si se duce în cetatea Siharului sa binevesteasca si altora cele întâmplate. Fiind patimasa, traind în pacat si neavând o cunostinta deplina a credintei – „voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam Caruia stim, pentru ca mântuirea din iudei este”  (Ioan 4, 22) – a fost nevoie de un dialog mai elaborat, pâna sa ajunga la a-L recunoaste pe Mesia în Iisus, Cel ce statea în fata sa „ostenit de calatorie” (Ioan 4, 6). Dincolo de diferentele amintite, chiar daca se afla la extreme, ambele cazuri au ceva în comun. Si Natanael, si samarineanca dau dovada de onestitate si de receptivitate, de o deschidere nu lipsita de ispita prejudecatii. Uimitor este modul în care acestia doi reusesc sa cunoasca si sa primeasca în inima lor, ca Mântuitor, într-un timp extrem de scurt, practic imediat!, pe Iisus. N-a fost nevoie de felurite osteneli sau de ani de pocainta. Au dobândit mântuirea, precum si harisma propovaduirii. Faptul ca ei au ajuns sa cunoasca pe Domnul atât de repede reprezinta o încurajare pentru fiecare dintre noi, în orice stare sufleteasca am fi acum. Nu e un îndemn la a ne lenevi sau a renunta la rugaciune si asceza, caci acestea ramân partea noastra de lucrare în relatia cu Hristos. E, însa, un îndemn de a nu rata adevarata tinta: pe Însusi Dumnezeu!