Iluzia fericirii

Nu întotdeauna fericirea e ceea ce persistam noi a crede ca e, ea poate sa ni se prezinte în viata sub forme diverse si exprimari diverse. Când nu mai avem o perspectiva asupra viitorului, e mai mult ca sigur ca avem o parere deformata despre ideea de fericire, ca am evoluat între timp si imaginea ei, asa cum ne-am construit-o cândva, nu mai corespunde necesitatilor noastre prezente. Ea devine fructul acela putred de care spuneam. Chiar daca am primi pe tava acea fericire, vom ramâne la fel de nefericiti, ea nu va mai rezona cu noi si nu ne va oferi niciodata o perspectiva. Pentru ca, în fiecare timp al vietii, avem alte asteptari, alta imagine despre fericire.  „Avem nevoie sa ne definim clar sensul vietii pentru un singur motiv – pentru a nu muri spiritual. Daca nu este clar ce scop tintesti într-un anumit timp, a-ti duce zilele mai departe, confuz, fara perspectiva, devine complet insuportabil. De aici apar si deviatiile, tulburarile, vertijul emotional, gândul negru, viata ta va fi permanent în deriva ca un fulg în vânt, oricât de multa greutate simbolica are, prin natura ei divina.” Sunt cuvintele regretatei doamne profesor dr. Mariana Caluschi, mentorul meu, de care mi-am amintit astazi, când o cunostinta mi-a marturisit ca, de la o vreme, nu mai gaseste nici un sens vietii. Fericirea este, adeseori, un fruct putred. Fiindca produsul este putred, nu ne este niciodata aratat în întregime de vânzator, astfel ca ne vom grabi imediat sa îl cumparam, asa cum este. Cu toate acestea, se stie ca, daca ni se arata doar partea ei cea frumoasa, imaginatia noastra însasi va completa tot ceea ce este necesar pentru a-i crea o forma ideala. Afisul publicitar ne arata doar o mica parte a modelului – ochii migdalati, sprâncenele frumos arcuite, piciorul lung si subtire – restul frumusetii îl inventam noi însine, fiecare cu imaginatia noastra. Diferitii reprezentanti ai lui Dumnezeu pe pamânt trebuie doar sa spuna ca El ne iubeste si imediat simtim harul care coboara usor asupra noastra. Aidoma e si în politica. Nu mai conteaza ce promisiuni se fac, principalul este ca electoratul, în urma lor, îsi imagineaza fericirea, bunastarea si laptele care va curge printre santurile din mamaliga, dupa alegeri. Acesta este produsul numit „fericire”, aceasta gasim, adeseori, daca desfacem produsul cumparat la repezeala din punga. Dezamagire totala, ar spune multi. Visele nu devin întotdeauna realitate, imaginile idilice nu prind viata, iar imposibilul ramâne imposibil. În general, am spune, fericirea pare o înselatorie globala. Ne-am fript de o mie de ori si totul în zadar, mereu dam vina pe destin: ca aricii, ne întepam unii pe altii la înghesuiala, dar continuam sa dam vina pe cactus. Iluzia fericirii este totul, totul se bazeaza, în viata, pe ea. O statistica ne-ar putea arata: vrem sa fim fericiti în dragoste, vrem o familie fericita, vrem o cariera în care sa fim fericiti, o vacanta sau casa în care sa traim fericirea. Daca o persoana decide sa-si faca rau, de pilda, nu este pentru ca a pierdut „sensul” vietii, ci doar pentru ca nu mai crede în posibilitatea fericirii sale. Da, va spune despre „sens” celor din jur – viata nu are sens, dragostea nu are sens, dimineata nu are sens, eforturile mele nu au sens, dar se va gândi la faptul ca nu exista fericire si, implicit, fiindca nu exista ea, nu exista nicio perspectiva de viitor. Pe scurt, este timpul sa învatam sa spunem adevarul: nu „sensul vietii” este cel care ne îngrijoreaza, ci daca mai putem fi fericiti vreodata. Ori de câte ori vorbim despre „sens”, vorbim, de fapt, despre „fericire”. Sunt multe momente în viata noastra când ne simtim fericiti satisfacându-ne cele mai simple nevoi. Sa luam, de exemplu, o persoana care sufera de foame, pur si simplu, nu poate suporta, se gândeste doar la hrana, îi este atât de foame ca este gata sa dea orice pentru o gura de mâncare. Sa ne imaginam ca îi oferim un bol cu supa. În timp ce manânca, potolindu-si foamea, se va simti ca fiind cea mai fericita persoana din lume. Fericirea va veni la ea în acest moment si va simti întreaga valoare a acestui sentiment. Poate chiar va avea lacrimi pe obraz. Sentimentul va trece rapid, de îndata ce foamea se potoleste, mintea sa va fi ocupata de alte gânduri, alte dorinte asociate cu alte nevoi ale sale. Tot ceea ce numim a fi fericire în viata noastra, care este legat de nevoile noastre, va fi efemer, nu ne vom putea bucura de ea pentru totdeauna. Dragostea pe care o consideram eterna, prietenia, confortul, toate acestea se pot termina într-o zi si fericirea poate pieri odata cu ele. Dar sunt multe astfel de momente când fericirea este cu noi, în noi, în viata fiecarei persoane. Ele trebuie apreciate, amintite, observate cu un ochi atent. Atunci putem descoperi ca lucrurile mici aduc la fel de multa fericire ca si marile succese. Singura diferenta este timpul în care te vei simti fericit. Dar este aceasta fericire pe care o gasim uneori în lucruri mici, sensul vietii de care vorbeam? Ne vom rezuma astazi la un raspuns pe care a încercat, pe baza cercetarilor, sa-l ofere psihologul american Martin Seligman, analizat amanuntit si în lucrarea sa „Homo Prospectus”. El spune ca oamenii, datorita structurii creierului lor, pur si simplu nu au capacitatea de a trai intens fericirea în momentul prezent. Cel mai important scop al creierului este sa analizeze si sa planifice viitorul, prin urmare tendinta noastra este de a conferi fericirii, atunci când o traim, un sens în viitor. Martin Seligman a facut o declaratie revolutionara: omul, conform naturii, nu este doar inteligent, ci si predispus la planificare constanta. El a sustinut ca posibilitatea de a-si proiecta viitorul este baza unei vieti fericite si de succes. Chiar si memoria îi este oferita omului, astfel încât sa poata prezice evenimente viitoare pe baza experientei trecutului. La fel si cu emotiile: ele înseamna nu doar un raspuns la acele momente care se întâmpla sau s-au întâmplat, ci actioneaza ca un ghid pentru evenimentele care urmeaza sa se întâmple. Pentru a întelege ce a spus Seligman, sa luam un exemplu: seful v-a invitat la o petrecere organizata de companie cu doar doua zile înainte de eveniment. Iar dumneavoastra v-ati facut deja planuri cu familia, doriti sa plecati la munte, la schi. Care ar fi emotiile într-o astfel de situatie? Sunteti indignati ca nu ati fost invitat în avans? Va e teama ca v-ati putea supara familia cu o asemenea veste? Sunteti nesiguri si va simtiti inconfortabil sa refuzati invitatia sefului? Sau sperati ca astfel, participând alaturi de colegi, veti evita scandalurile nedorite cu sotia? Sentimentele si gândurile despre aceasta situatie sunt cele care vor determina alegerea dumneavoastra. Daca va e frica de furia sefului si vreti sa scapati de rutina de acasa, veti fi de acord sa mergeti la eveniment. Daca vreti sa fiti cu sotia, veti refuza oferta. Indiferent ce va determina sa faceti o alegere, indiferent de alegerea dumneavoastra, singurul lucru important este ca prezentul duce la o analiza analitica a propriului viitor. La acest fapt se referea Seligman când vorbea despre incapacitatea creierului nostru de a trai fericirea în prezent. Fericirea e o calatorie, nu o destinatie. Omul e facut pentru supravietuire, iar fericirea e o rampa de lansare pentru perspectivele noastre de viitor. Sunt fericit ca iubesc, o sa-mi întemeiez o familie. Sunt fericit ca am luat nota maxima, voi putea lua o bursa. Sunt fericit ca azi e soare, voi merge la cumparaturi.   Cu siguranta, multi stiu povestea celor doi soareci care au cazut într-o galeata cu lapte. Unul dintre ei s-a resemnat imediat cu soarta, ca nu va putea iesi din galeata niciodata si s-a înecat. Al doilea s-a agitat dând disperat din labute, laptele s-a îngrosat, s-a transformat în unt, iar el s-a eliberat, salvându-si viata. În viata putem întâlni, din perspectiva povestii, doua tipuri de oameni: unii sunt ca cel de-al doilea soarece, activi în situatia de esec, în timp ce altii renunta rapid la lupta, se simt neputinciosi si cad în disperare. Pentru a întelege de ce cineva în situatii dificile lupta pâna la sfârsit si cineva nici macar nu cauta sa ia masuri, Martin Seligman ne-a explicat folosind conceptul de „neputinta învatata”, un studiu fara de care nu am fi înteles niciodata patogeneza depresiei, dar nici ceea ce presupune lipsa de sens a vietii. Exista multe exemple când oamenii se confrunta cu neputinta învatata. De pilda, o persoana nu mai doreste o relatie pentru ca cea anterioara a esuat si a avut experienta neputintei, o femeie nu poate iesi dintr-o relatie abuziva – i se pare imposibil. Un copil nu mai doreste sa-si continue studiile pentru ca profesorul l-a abuzat fizic de fiecare data când a gresit. Mama si-a umilit fiica ori de câte ori lua cuvântul la întâlnirile cu prietenele ei, fiica, ajunsa azi adult, refuza sa mai comunice în public. Sunt doar câteva exemple. Toate tehnicile dezvoltate dupa studiile lui Seligman vizeaza un singur lucru – cresterea semnificativa a stimei de sine a subiectului. Da, ne asigura Seligman, reteta este extrem de simpla: daca îi dai unei persoane sarcini în urma carora începe sa se gândeasca la el mai mult decât este obisnuit sa o faca, stima de sine se schimba. El devine mai optimist, activ, deschis si responsabil social. Datorita acestui fapt, interesul lui pentru viitor se mareste, relatiile cu ceilalti oameni se îmbunatatesc, îsi regaseste speranta, nevoia de a-si împlini visele si dorintele, iar stima de sine creste considerabil. Omul – si acum nu exista absolut nicio îndoiala în acest sens – este aparatul viu cel mai usor de manipulat. El poate fi cu usurinta nu doar intimidat, ci, dupa cum vedem, poate fi facut fericit. Seligman e încrezator, asta se poate, avem reteta. Trebuie doar sa stii unde este butonul acela nepretuit pe care sa apesi când el se afla în situatie de criza. Dar exact acelasi rezultat poate fi obtinut cu ajutorul religiei, veti spune, indiferent de care e ea, credinta este anestezicul ideal pentru suferinta noastra: viitorul promite a fi unul luminos, viata este plina de sens, iar cu ceilalti oameni, daca marturisesc acelasi rit religios, oricând se poate ajunge la un acord care genereaza fericire. În general, succesul psihoterapiei religioase este un lucru care a fost probat de-a lungul secolelor, nu? Dar aceasta nu este deloc psihoterapie, ci un efect placebo: religia joaca acelasi rol pentru multi ca si training-ul lui Martin Seligman. Dupa câte stim, doi autori trezesc, mai ales printre amatori de carti motivationale, un interes deosebit fata de experimentele lor. Teoria conditionarii operante a lui Burkhus Skinner devine întotdeauna un motiv pentru discutii aprinse si întrebari despre esenta ei, teoria neputintei învatate a lui Martin Seligman face pe oricine sa se gândeasca la propria viata. Într-o masura sau alta, sentimentul de neputinta, precum si sentimentul de incertitudine, este familiar tuturor si depinde de atât de multi factori, prin urmare, multe dintre tehnicile lui Seligman gasesc un raspuns amar în practica. Teoria optimismului lui Seligman nu da întotdeauna rezultate, cum ne-am fi asteptat. Cel putin, teoria lui poate sa arate calea catre aceste schimbari, dar nu asigura garantat si succesul. Seligman este, totusi, unul dintre psihologii care au dat o definitie cât mai clara sperantei. Poate ca în aceasta definitie, pe care gasim util a o reaminti aici, sta si secretul descoperirii perspectivei noastre de viata. El spune ca speranta consta în capacitatea intelectuala de a gasi explicatii temporare si specifice pentru toate evenimentele rele din viata noastra. Când se confrunta cu esecul, o persoana plina de speranta îl considera a fi unic: „Am divortat, lucrurile nu mai functionau între noi si fiecare a avut partea lui de vina. Sunt convins ca voi gasi o partenera mult mai potrivita”. Daca explicatiile pentru evenimentele rele sunt mai constante si ocupa spatii si compartimente mai largi, nu mai este loc de speranta: „Am divortat. Nu sunt în stare sa-mi întemeiez o familie. Nu sunt bun de nimic. Niciodata nu am fost bun de ceva. Îmi merit soarta”. O astfel de persoana devine deprimata. Iar depresia este legata de prabusirea sperantelor: o persoana simte ca speranta l-a parasit, iar iluzia fericirii dispare. Astfel, va spune ea, „viata nu mai are sens”. Gândirea devine partinitoare, vederile asupra vietii devin limitate, orbeste si nu vede lumina de la capatul tunelului, pur si simplu, pentru ca drumul pe care ar trebui sa mearga nu se potriveste cu viziunea sa asupra lumii. De aici si moartea spirituala de care vorbea doamna profesor Mariana Caluschi. Întelegând în ce consta de fapt fericirea, tinând cont, totusi, de teoriile lui Seligman, am putea sugera, pornind de la teoriile sale, sa urmam o cale mai directa: când dorim fericire, sa avem în vedere circumstantele, locul si timpul prezent al fiintei noastre. Nu întotdeauna fericirea e ceea ce persistam noi a crede ca e, ea poate sa ni se prezinte în viata sub forme diverse si exprimari diverse. Când nu mai avem o perspectiva asupra viitorului, e mai mult ca sigur ca avem o parere deformata despre ideea de fericire, ca am evoluat între timp si imaginea ei, asa cum ne-am construit-o cândva, nu mai corespunde necesitatilor noastre prezente. Ea devine fructul acela putred de care spuneam. Chiar daca am primi pe tava acea fericire, vom ramâne la fel de nefericiti, ea nu va mai rezona cu noi si nu ne va oferi niciodata o perspectiva. Pentru ca, în fiecare timp al vietii, avem alte asteptari, alta imagine despre fericire. Si, desigur, pentru a face asta, trebuie sa nu ne mintim pe noi, sa avem curajul de a ne reconecta la noi însine. Desigur, uneori, nu este usor. Dar acesta este singurul lucru care, credem, ar putea functiona cu adevarat. Adica, poate ca, prin adevar, printr-o cunoastere mai buna a prezentului, a ceea ce suntem aici si acum, încercarea noastra va avea un sens. Chiar sensul vietii.   Cristina Danilov este psiholog