Cantemir, făuritorul de cuvinte (III)*

Autorul continua seria consideratiilor privitoare la particularitatile cu totul speciale ale limbii si stilului din operele scrise în limba româna de Dimitrie Cantemir. Revin, concluziv, la hiperbat, ca marca definitorie a discursului cantemirian. La Cantemir, „abaterea” este, subliniez, radicala, ea nu afecteaza doar „simtul comun” al expresiei curente, ci atinge chiar „osatura” limbii, adica sistemul. Închei cu un exemplu simplu. Nu doar româna, ci toate limbile romanice accepta ca „normala” pozitionarea adjectivului lânga substantivul determinat, fie înaintea acestuia, fie dupa acesta; se spune, „normal”, fie un cer senin, fie seninul cer. Ei bine, autorul Istoriei ieroglifice, al Divanului înteleptului cu lumea si al Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor va disloca aceasta topica „fireasca”, romanica, istorica si populara, formulând ceva de tipul un cer de dimineata pâna seara senin (ba chiar un cer foarte de dimineata pâna seara senin!) si seninul de dimineata pâna seara cer. Acceptam deci aceasta evidenta: hiperbatul marcheaza optiunea autorului nostru pentru o limba cu totul speciala, care sa fie numai a lui, optiune, spuneam, proprie poetului baroc. Intram acum în domeniul lexicului, în care Cantemir este imbatabil. Inventivitatea lexicala cantemiriana nu poate fi comparata decât – desigur, la paliere istorice si stilistice diferite – cu ceea ce vom gasi mai târziu la Creanga, Eminescu sau Tudor Arghezi. Va informez, dragi colegi, ca ma ocup de multa vreme de aceasta tema a creativitatii lexicale la autorii români din panteonul meu personal, de la Ion Neculce, Ioan Budai-Deleanu, Nicolae Filimon, Ion Ghica si Ion Luca Caragiale, pâna la Ion Barbu si Vasile Voiculescu, sau la contemporani precum Nichita Stanescu, Gabriela Adamesteanu si Serban Foarta. Am adunat un fisier personal de câteva mii de fise cu asemenea creatii lexicale individuale, „lexikalische Besonderheiten” cum le spun nemtii, pe care sper sa le prelucrez cândva într‑o maniera sistematica. Criteriul meu de selectie este simplu: atunci când intuitia îmi spune ca s‑ar putea sa fi dat peste o inventie lexicala absoluta, verific pe loc în DLR („dictionarul-tezaur”) daca respectivul item „exista” sau nu, adica daca a mai fost înregistrat si în alte texte; în functie de rezultat, îl retin sau nu în teschereaua mea de hapax legomena. Împrumutul direct din limbile de cultura cunoscute de autor, adaptate formal sau neadaptate, calcurile diverse (adica refacerea cu material morfematic românesc a unui compus din limba-sursa), schimbarea sensului, schimbarea categoriei gramaticale, infinita potentialitate a metaforizarii, ca sa nu mai vorbesc de actualizarea unor arhaisme sau a unor regionalisme de mult uitate, sunt doar câteva procedee si tehnici la îndemâna marilor creatori de limba. De cele mai multe ori, cititorul obisnuit (cel inteligent si exersat în actul lecturii, desigur!) nu constientizeaza pe loc inventia, o „savureaza” doar, întelegând‑o din context, cum se spune. La Cantemir, inventivitatea lexicala cu totul iesita din comun se explica nu doar prin decizia programatica de a crea rapid si ex nihilo o limba capabila sa exprime subtilitati filosofice lexicalizate în greaca sau latina, ci si prin împrejurarea ca voievodul carturar s‑a format si a trait într-un mediu poliglot. El a ajuns, ca sa spunem asa, sa gândeasca poliglot, sa respire la interstitiile dintre limbile de cultura pe care le cunostea perfect (latina si greaca) sau foarte bine (turca otomana, slavona, polona si rusa, poate si persana si italiana). Adeseori, frecventându‑i textele si reflectând la sinuosul sau parcurs terestru, am încercat sa imaginez un cifru mai potrivit al personalitatii sale, dincolo de inevitabilul si obsedantul portret pe care i‑l face G. Calinescu („Voievod luminat, ambitios si blazat, om de lume si ascet de biblioteca, intrigant si solitar, mânuitor de oameni si mizantrop, iubitor de Moldova lui dupa care tânjeste si aventurier, cântaret în tamburina, tarigradean, academician berlinez, print rus, cronicar român, cunoscator al tuturor placerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru.”). Risc astfel sa afirm ca, din perspectiva culturii românesti ca întreg, metafora cometei ar fi foarte potrivita spre a‑l defini. Dimitrie Cantemir este o cometa pe cerul culturii române! Nu un meteorit, caci meteoritul apare brusc pe cer si cade, stingându‑se. Cometa se apropie, are un parcurs, straluceste intens o perioada si apoi, înainte de a disparea, lasa o coada luminoasa pe cer. Ma întreb daca noi nu ne aflam cumva în coada aceea si încercam sa vedem si sa întelegem ce s‑a întâmplat cu capul cometei când ea deja nici nu mai este si, poate, nu va mai reveni vreodata. Cam asa este si Cantemir în cultura româneasca. Noi, cei din secolul al XXI‑lea, dupa mai mult de un secol de intensa exegeza, avem impresia ca îl întelegem, dar de fapt el ramâne ce a fost si pâna acum, adica o potentialitate. Ma apropii acum de tema centrala a expunerii mele, lexicul cantemirian. Simpla parcurgere a unei bogate liste este o aventura pe alocuri obositoare. Sutele de împrumuturi culte din vocabularul intelectual, adesea din mai multe limbi, ne dau impresia ca avem si o evidenta componenta ludica în tot acest efort creator, ca si cum autorul nostru si‑ar fi spus în sinea lui: „oricum nu ma întelege nimeni, asa ca pot sa ma desfasor cât doresc si sa ma dedau la orice experiment, lasându-i pe urmasi sa se descurce”. În ceea ce ma priveste, cred ca am ajuns la acel grad de alexandrinism încât sa savurez listele de cuvinte ca atare. Dar înainte de a va prezenta câteva „specialitati” din aceste liste, as vrea sa va citez un fragment lamuritor din cuvântul catre cetitoriu din Istoria ieroglifica: „Vii sti, iubitule, ca nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiti sint scara acii am suppus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinsi lovind, vreare-as ca ase a le întaleage si în dialectul strein sa sa deprindza. Ca ase unul dupa altul neparasit urmând, spre cele mai adânci învataturi, prin hirisa limba a noastra a purcede a sa îndrazni, cu putinta ar fi, precum toate alalte limbi de la cea elineasca întâi îndamanându-sa, cu deprinderea îndelunga si a limbii sale suptiiere si a cuvintelor însamnare s-au agonisit. Ase cât, ce va sa dzica ‘hypothesis’, întaleage latinul, leahul, italul si altii, hypothesis, macar ca cuvântul acesta singur a elinii numai ar fi. Într-acesta chip, spre alalte învataturi greale, trebuitoare numere si cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le români sileaste, în moldovenie elinizeaste si în elinie moldoveniseaste. Însa cu atâta îndestulit sa nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnadzau a toate darurile deplin daruitoriul, amândoi noi a-l ruga ramâne ca toata învatatura loghicai pre limba noastra în curând sa videm, carea învoind Putearnicul, în curând de la noi o nedejduiaste.” (Va urma) * Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.   Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi