A locui româneşte (3)

Asa cum limba româna este surprinzator de unitara pe întregul ei teritoriu, locuintele românesti, în diversitatea lor regionala, au aceeasi poezie integratoare, aceeasi viziune a locuirii definitorii pentru întelegerea arhitecturii. Arta spatiului, a unui anume spatiu cultural, dincolo de functionalitate, tehnologie si materiale de constructie înseamna acea însusire inefabila a spiritului poetic întrupat în forme specifice.  În contextul arhitecturii taranesti aceste forme nu s-au nascut întâmplator, ci prin cizelare a legaturii dintre cultura, structura, materie si chipul timpului. Nimic nu este întâmplator în construirea locuintei, ceea ce dovedeste o îndelunga preocupare, cu origini mai adânci decât putem sa credem, pentru sufletul frumos al casei. Schita, crochiul legaturii dintre lume si casa în arhitectura taraneasca, deschide perspective. Ne face sa pricepem valoarea acestei arhitecturi, ne face sa simtim poezia arhitecturii în genere, sa întelegem de ce este arta, ne face sa luam în serios acest domeniu al vietii prin crearea premiselor renasterii arhitecturii românesti. De regula, casa noua era construita pentru tineri casatoriti, cu efortul material al întregii comunitati. Alegerea locului era o problema spirituala, întrucât memoria satului clasifica locurile în bune si rele, locul bun trebuia sa fie armonios integrat în lume, sa nu fie împovarat de rautati întâmplate pe el (accidente, conflicte, incendii, inundatii si altele). Pentru asemenea diagnostice satul, comunitatea avea o memorie perfecta. Orientarea casei nu era întâmplatoare în spatiu întrucât exista partea rea a acestuia, spre asfintit-miazanoapte si partea buna, spre rasarit-miazazi. Se vede în satele românesti traditionale ca nu strada, ulita, determina asezarea casei ci buna orientare. Pridvorul, pe grinzile caruia erau însemnele cailor solari are mai degraba un rol arhitectural, de reverenta a casei spre sfântul soare, asimilat cu Hristos, decât unul functional. Vatra casei înseamna axa de relatie între pamânt si cer, tot asa cum vatra satului e marcata de arborele cosmic. Ea este în tinda, în spatiul de separare a odaii de locuit de odaia curata, sacra, destinata icoanelor, lazilor de zestre, oaspetilor. O traditie semnificativa a fost descoperita de Dimitrie Gusti în cercetarile sociologice de teren. Casele din lemn ale maramuresenilor erau toate la fel, cu prispa, tinda, doua odai si acoperis înalt. Totusi erau diferite ca marime. Enigma a fost dezlegata la o cercetare mai amanuntita. Tipul, arhetipul cunoscut de mesteri era, cu strictete, acelasi. Diferit era modulul de masurare a dimensiunilor spatiilor casei, dat de înaltimea gospodinei. O relationare profunda, ergonomica în termeni moderni, între locuinta si om înlocuita astazi cu masurile abstracte fara referinta umana. Succinta descriere a viziunii casei românesti pune în evidenta o coerenta a locuirii, a legaturii dintre loc, locuinta si lume, în forme specifice, identificabile, usor de citit în semnificatiile ei evidente. Cultura configurata în timp a însufletit materia si tehnologia facându-le sa vorbeasca, s-o oglindeasca în forme si expresii spatiale definitorii sufletului românesc. În fapt asta înseamna în adâncul ei arhitectura: chipul sacru al nevoii de functionalitate. Estetica destructurata în zilele noastre când sunt împrumutate si realizate nu doar forme fara continut, dar urâte, fara proportii si armonie. Semnificative în acest context sunt, desigur, cuvintele. O casa are, în ordine alfabetica, pe lânga multe altele, acoperis, fereastra, grinda, odaie, perete, pod, prag, prispa, stâlp, talpa, tavan, tinda, usa, vatra, zid. La fel ca în cazul cuvintelor locuirii, etimologia lor e cuprinzatoare. Din latina sunt: acoperis, fereastra, perete, tinda, usa. Din slava: grinda, pod, prag, prispa, stâlp, zid, din bulgara odaie, din maghiara talpa, din turca tavan, din albaneza vatra, iar pardoseala are origine necunoscuta (este similara cu latinescul paviment de unde provine, conform dictionarului explicativ, esentialul pamânt!). Concluzia este cel putin interesanta, locuinta taraneasca, corelata atât de adânc cu o cultura specifica, dezvoltata în forme de arhitectura ce demonstreaza acelasi izvor arhetipal, împrumuta cuvinte din sase limbi diferite, între care una necunoscuta. „Arhitectura din noi”, ma determina si în acest caz sa empatizez cu propunerile lui Mihai Vinereanu. Pentru el toate aceste cuvinte mai putin fereastra din latina si tavan din turca sunt de origine traco-daca. Poetic vorbind, ma simt mai confortabil într-o locuinta româneasca cu toate cuvintele nascute, cine stie când, o data cu ea, decât într-una peste care fiecare val migrator a lasat urme.   Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului