De la nevoinţă la neputinţă

Crestinii din vechime primeau uneori doar un cuvânt duhovnicesc, dar îl puneau în lucrare o viata întreaga. În alte dati, nici macar nu aveau nevoie de un cuvânt, precum fratele din Pateric ce-i spune Sfântului Antonie cel Mare: „Destul îmi este sa te vad, Parinte”. Dupa doua mii de ani de crestinism, numai cine nu vrea nu are acces la cuvintele mântuitoare ale Sfintei Scripturi si ale altor scrieri inspirate de Duhul Sfânt.  Crestinul de azi citeste, asculta predici, merge la conferinte sau le asculta înregistrate, urmareste emisiuni ziditoare, participa la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovniceasca. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunostinte decât cei de odinioara, dar pune în practica mult mai putin decât aceia. Preferam sa cunoastem nevointele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi decât sa tinem o singura zi de post aspru. Sa fie prea multa stiinta motivul slabirii lucrarii ascetice de azi? O analiza comparativa a vietii duhovnicesti de ieri si de azi gasim la Parintele Arhimandrit Ioan Krestiankin (1910-2006), unul dintre cei mai cunoscuti duhovnici din Rusia pravoslavnica. În volumul de predici „Astazi este începutul mântuirii noastre”, publicat de Editura Doxologiaîn 2018, autorul constata ca, din pricina unei mentalitati tributare duhului lumesc, cautator de placere si confort, crucea „este respinsa ca o povara imposibila” (p. 109). Crestinul vrea sa fie parte din Trupul Bisericii, dar nu este dispus sa faca pentru aceasta sacrificiul lepadarii de sine. Atunci duce lucrurile în sfera formalismului si a ritualului sec, initiind „joaca de-a viata duhovniceasca” care începe „sa inunde lumea cu o pseudo-spiritualitate” (p. 109). Aceasta cale este, evident, pierzatoare de suflet. Însa mai este posibila si o alta abordare în acest context. Ea presupune sa avem onestitatea de a constata ca nu împlinim exigentele Evangheliei si ca nu punem în practica ceea ce marturisim cu gura. Adica sa încetam a ne mai amagi ca „suntem ok” si sa ne facem o radiografie necrutatoare, punând degetul constiintei pe toata rana cea ascunsa. Pentru ca, subliniaza Parintele Ioan Krestiankin, viata duhovniceasca autentica consta în „profunzimea smereniei” (p. 110). Or, începutul smereniei este constiinta pacatoseniei si a unei slabiciuni ontologice a fapturii noastre (v. Romani 7, 14-25). A ajunge la aceasta constiinta dupa modelul marilor asceti ai Bisericii pare a nu mai fi posibil. Parintele Krestiankin, om care a patimit mult în timpul regimului sovietic, un nevoitor care a primit numeroase harisme, vine cu o constatare descurajatoare la prima lectura: „experienta duhovniciei Parintilor din vechime si chiar a celor din vremuri mai apropiate nu poate fi transpusa în vremurile actuale” (pp. 110-111). Si atunci, ce mai poate face crestinul de azi? E condamnat el la pierzanie doar pentru ca a prins „zilele din urma” (II Timotei 3, 1)? Optimismul soteriologic al Parintelui Krestiankin se vadeste însa în rândurile urmatoare: „Parintii din vechime au ajuns la acest adevar (ca avem o singura nadejde, pe Dumnezeu!, n.m.) gratie nevointelor lor marete. Ei îsi asumau în mod constient greutatea si amaraciunea nevointelor bolilor si a lepadarii de sine. În vremurile noastre, acest adevar ne este dat de Dumnezeu fara aportul nostru, ni se da limpede, în mod vadit. Duhovnicilor si fiilor duhovnicesti nu le ramâne decât sa înteleaga ca puterea lor nu sta în nevointe, nici în gradul de instruire, ci în neputinta, care trebuie folosita ca mijloc de mântuire, care trebuie acceptata, îndragita si adusa constient la picioarele lui Dumnezeu, pentru ca prin ea sa înceapa a lucra harul si puterea lui Dumnezeu si sa ia chip în noi Hristos” (p. 111). Asadar, nevointele nu sunt menite decât a ne ajuta sa deprindem smerenia, al carei început este constiinta unei neputinte totale, ontologice, a acceptarii depline a adevarului rostit de Mântuitorul: „fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Acesta este primul rost al ascezei, a întelege ca nu te poti baza deloc pe tine, ci doar pe Dumnezeu. Spre exemplu, atunci când tii post negru, sesizezi cât de fragila este conditia trupului tau si cât de mare este dependenta de materie. Realizezi pe viu, nu teoretic, ca fara mila si harul lui Dumnezeu, nimic nu e posibil. Cu alte cuvinte, o astfel de nevointa te smereste. Nici postul, nici alte nevointe nu urmaresc performante spirituale, ci apropierea de Dumnezeu prin lepadarea sinelui propriu. Principiul paulin: „ma bucur în slabiciuni, în defaimari, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorari pentru Hristos caci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 10), poate fi aplicat si astazi, dupa modelul Parintelui Krestiankin. Îmi constat neputintele si fac din ele mijloc de dobândire a mântuirii prin cei trei pasi. 1) Le accept ca fiindu-mi proprii, dupa cuvântul psalmistului: „pacatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50, 4). 2) Le „îndragesc” – sau „nu deznadajduiesc”, dupa cuvântul primit de Sfântul Siluan –, nu în sensul ca iubesc sa pacatuiesc, ci în sensul ca îndragesc faptul ca toate aceste slabiciuni ale mele le pot întoarce în folosul meu spre a dobândi o îndreptare precum cea a vamesului (cf. Luca 18, 10-14). 3) Le „aduc constient la picioarele lui Dumnezeu”, pentru ca astfel se produce acea desertare de sine si dau voie harului dumnezeiesc sa intre în inima mea si sa lucreze spre mântuirea mea, dându-mi puterea de a ma desprinde de pacat si de a putea împlini poruncile. Chiar daca accentul cade azi nu pe nevointa, ci direct pe asumarea smerita a neputintei totale, „scopul ramâne neschimbat” (p. 106), anume cunoasterea lui Dumnezeu. Cunoscându-L pe aceasta cale si întelegându-mi corect conditia mea în lume, voi putea primi apoi însufletire de Sus si putere de a ma face partas chiar si la nevointele ascetilor de odinioara.