Cantemir, făuritorul de cuvinte (V)*

Exemplificarea neobisnuitei creativitati lexicale a autorului Hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor si al Istoriei ieroglifice continua cu câteva exemple de grecisme adoptate mai întâi de Cantemir si reintroduse mai târziu în textele literare de alti autori. Am prezentat în episodul trecut câteva grecisme absolute, adica împrumuturi directe din neogreaca, ramase exclusiv în textele cantemiriene. Retin acum atentia cititorului rabdator si interesat cu câteva asemenea relicte, introduse de Cantemir în scrierile lui în limba româna, unele dintre ele explicate de autor si în „scara numelor” din Istoria ieroglifica, dar care au fost reîmprumutate ulterior, dupa moartea lui Cantemir. Dam peste ele în texte de diferite tipuri (cronici, documente administrativ-juridice, traduceri, literatura artistica etc.) din epoca fanariota, într‑o vreme când (neo)greaca vorbita si scrisa curent de membrii protipendadei de la curtile domnesti de la Iasi si Bucuresti juca rolul unei veritabile „limbi suprapuse”, similar cu cel al limbii franceze la curtile princiare europene, inclusiv la Berlin, Copenhaga sau Petrograd. Ca sa determinam statutul acestor cuvinte, pe lânga DLR („dictionarul‑tezaur”), de mare folos ne‑a fost o excelenta lucrare, tiparita în 1939 de romanistul Ladislau Gáldi, cu titlul Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des phanariots. Acestea fiind zise, sa degustam si câteva specimene din aceasta categorie. Începem cu apelpisíe. Cine a citit cu atentie scrisorile lui Negruzzi si ale lui Ion Ghica stie acest cuvânt; înseamna ‘disperare’. Cantemir zice undeva ca apelpisia cîteodata inimile îmbarbateaza. Regasim cuvântul mai târziu la Nicolae Filimon si Vasile Alecsandri, ca un fel de ecou remanent al modei fanariote. Verbul a dispera, mestesugit dupa latina savana (desperare) si/sau italiana (disperare), ca si mai autohtonul deznadejde, încep sa fie folosite cam tot atunci, de Anton Pann, respectiv de Heliade Radulescu. Adjectivul aplós (întrebuintat de Cantemir si cu valoare adverbiala) înseamna ‘simplu’ (Jigania aceasta ... strut aplos nu iaste.) si era destul de curent în documente comerciale fanariote, pâna când influenta franceza va fi devenit destul de intensa ca sa ne furnizeze pe simplu. Ca sa exprime ideea de ‘dispret’, alter‑ego‑ul Inorogului nu gaseste la îndemâna altceva decât neogrecescul apsifisíe (Pre o parte micropsihie iara pre alta apsifisie arata.), cum vor face si scribii documentelor comerciale fanariote de mai târziu. Italienescul disprezzo va trebui sa astepte generatia lui Heliade si Kogalniceanu ca sa capete viza de intrare în vorbirea românilor culti, pentru a deveni banal la generatia urmatoare, de exemplu la Eminescu (Baiazid, privind la dînsul, îl întreaba cu dispret...) Neavând la îndemâna pe lingusire, care, ca termen cult, apare abia la Petru Maior, Cantemir se înfrupta din nou din haznaua fara fund a limbii neogrecesti: Aceasta socoteala adevarata si fara de colachie de la noi sa fie zisa. Disparuta din uzul scriitoricesc în secolul al XIX‑lea, colachía reînvie pentru o clipa, ca arhaism livresc, la Nicolae Iorga. Termen fanariot pur, clironomíe, cu sensul curent ‘mostenire’, apare si la Cantemir, desi derivatul autohton mostenire era cunoscut si folosit deja de alcatuitorii Bibliei de la Bucuresti (1688). La fel e si cu distihía, care dubleaza fara a fi nevoie pe nenorocire; o tresarire târzie înregistram la Alexandru Odobescu. De neocolit pare sa fi fost pentru Cantemir grecismul epiorhíe (izvodul epiorhiii, pilda obrazniciii), de vreme ce succesorul în functie al acestui cuvânt, si anume sperjur, va fi împrumutat din italiana (spergiuro) abia de Heliade! Cu evghénie ‘nobilime’, ‘noblete’, dar si ‘distinctie, eleganta’(Din buni si tari parinti nascându‑se, a sângelui curatenie si a neamului evghenie nestricata si nebetejita sa fie ferit. – zice Cantemir în Hronicul vechimii, iar în Istoria ieroglifica citim: Toata evgheniia la muritori în lauda numelui videm ca sa staruiaste; tot acolo primim si cuvenita lamurire: „niam bun, nemisie, de buna nastere”) intram în curtea unei familii lexicale generoase (a evghenisí, evghenicós, evgheníst, evghenisíre, evghenisít), familiara tuturor cunoscatorilor literaturii românesti premoderne, de la Costache Conachi si poetii Vacaresti pâna la Nicolae Filimon, Heliade sau Ion Ghica. Pâna sa apara consolatiune sau consolare la pasoptisti precum Grigore Alexandrescu et alii, Cantemir introduce pe parigoríe, cu respectiva valoare semantica: Iarasi singur si e parigorie si mîngîiare facându‑si. Grecismul perístasis înseamna ‘circumstanta’ si este explicat de autor în „scara numelor” prin „stare împregiur, orice pe lînga altul sa tine”. Iata si doua citate: Persitasurile a sa cerca supt pravila nu cade. si Deci toate peristasele sa sa cearce. Un rând mai jos în Istoria ieroglifica citim: Ce si carile pot fi aceale tircunstantii., unde recunoastem etimonul latinesc circumstantia, cu pronuntarea curenta în epoca. Indomptabilul îmblânzitor al cuvintelor, Cantemir, a mai numit respectiva notiune si cu plamada valahica: împregiur‑stare si împrejurare. Modernul circumstanta a fost „redescoperit” sau „activat” mai târziu de un Ion Ghica sau un Titu Maiorescu. Frecvent în texte de la începutul secolului al XIX‑lea, de exemplu la Patru Maior, peristásis‑ul are o functie ornant‑arhaizanta la Alexandru Odobescu. Cu sensul de ‘actiune; lucrare’, grecismul pragmatíe apare în Hronic: Noi fire-am lasat pragmatiia (lucrarea) aceasta supt mai lunga taceare. În texte de mai târziu, în epoca fanariota, pragmatía va ajunge sa însemne ‘specie; fel’ si ‘marfa’. De aici mai era un singur pas pâna la pramatie, cu bogata lui sinonimie (puslama, lichea, canalie, secatura, derbedeu s.c.l.), întrebuintat cu aceasta valoare deja de Caragiale si de amicul sau Delavrancea. Împrumutul ad-hoc prodosíe este întrebuintat de Cantemir în Hronic pentru a denumi tradarea: Cu a lor prodosie sa sa fie facut cale nepriiatinilor. Cuvântul va circula intens în epoca fanariota, pâna pe la Gheorghe Asachi; abia pasoptistii vor inventa pe trada si tradare, dupa modelul frantuzesc (trahir – trahison) sau italienesc (tradire). În „scara” de la Istoria Ieroglifica, împrumutul livresc shíma ‘trasatura, înfatisare; figura, forma, aspect’ este explicat, la forma de plural shímate, astfel: „chipuri, feate, aratarile obrazului”. La Dosoftei si în alte texte bisericesti, cuvântul apare uneori, mai ales în expresia shima calugareasca , ‘vesmânt’ sau ‘cin, statut’, expresie care se mai aude, rar, în discursul monahilor si al teologilor de astazi. Modernul schema, dupa latinescul schema, are etimologie multipla, adica vine din franceza, italiana sau germana, potrivit contextului epocii sau orientarii autorului respectiv, Ultimul exemplu de aceasta categorie, pe care l‑am „pescuit” din noianul inventiilor lexicale cantemiriene, este sicofandíe, care înseamna ‘denunt; delatiune’. Nestiinta cuvîntului la liliac sicofandie iaste., scrie Cantemir undeva în Istoria ieroglifica. În plus, Cantemir cunoaste si numele de agent corespunzator sicofánd, dupa cum apare într‑un context precum De cleveta limbilor sa scapi, ca din gurile sicofandilor sa te mîntuiesti. Vechiul grecesc sykofhántes, cu o etimologie interesanta, de la sykon ‘smochina’ a fost reînviat în ultimul secol, mai ales în traducerile românesti din marea filosofie elina. (Va urma)   *Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.   Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi