Galoşii poetului Serghei Esenin

„Versurile mele au frumusetea aurului risipit peste un lan de ovaz proaspat dat în pârg. Astazi nimeni nu mai scrie atât de frumos ca mine în Rusia. Puskin a murit de mult, eu sunt noul Puskin. Trei ruble e o nimica toata. La Leningrad as fi primit de câteva ori mai mult.” … Pe câmpuri trandafirii fug picurând tacere… Privesc prin bezna de afara. La o distanta de câtiva zeci de metri de sosea se vad pâlpâind pe câmp petale albastrii de foc. În unele locuri zacamintele de gaz sunt atât de aproape de suprafata, încât e suficient sa apropii cremenea de un astfel de loc ca din pamânt sa se aprinda o flacara albastruie... Uneori flacarile sunt aprinse de fulgerele ce brazdeaza cerul Azerbaidjanului, unde norii se aduna greu, dar atunci când se aduna iau forma unor caravane imense ce strabat vechea Cale a matasii. Coamele lor par burdusite cu valuri de matase, batute cu pietre scumpe, de tot felul de mirodenii, dar si de tunete si fulgere. Când se abat spre pamânt fulgerele aprind pe câmpiile nisipoase o multime de cuiburi albastre de lumina. Spectacolul e grandios, privindu-l, simti nevoia sa-ti îndrepti ochii spre cer, si sa-i multumesti Atotputernicului ca ai avut parte de un astfel de spectacol, în care fortele terestre se reunesc cu fortele divine. Apropiindu-ma de oras, am cautat sa reconstitui, din frânturi de versuri, dar si din imagini întrezarite din fuga autocarului, Orientul cântat de Esenin în splendidul sau ciclu de versuri Motive persane, pe care l-a început în toamna lui 1924, la Baku si l-a continuat apoi la Tbilisi, în Georgia. Vizita poetului la Baku a pornit de la o întâmplare: în camera de hotel din Moscova, unde fusese cazat Petr Ivanovici Ceaghin, poet, ziarist si activist de partid din Azerbaidjan, cunoscut în acea epoca, navali val-vârtej, cu hainele în dezordine, autorul Moscovei cârciumaresti, Serghei Esenin. Poetii petrecusera pâna târziu la un restaurant de lux din Moscova si la plecare îsi încurcasera galosii. Cum în zilele de moina strazile moscovite se umpleau de noroi, galosii deveneau indispensabili pentru toti cei care se încumetau sa strabata orasul, înfruntând crivatul si vremurile tulburi. De multe ori, mergând pe strazile Moscovei, Esenin calca prin balti puroind de sânge, trecând pe lânga cadavrele risipite, pe trotuare. Privelistea era lugubra. Mergând cu sufletul ravasit, într-o stare de mahmureala crunta, ca sa scape de groaza ce punea stapânire pe sufletul sau, poetul îngâna frânturi de rugaciuni si versuri. Într-o astfel de stare, navalise, fara sa bata la usa în camera lui Ceaghin, care cauta sa-si revina si el dupa betie. Esenin îl întreba daca nu cumva, din greseala, Petr Ivanovici i-a luat galosii, îndreptându-se spre locul unde se afla cuierul. Galosii lui Esenin se aflau, într-adevar, în camera lui Ceaghin, iar galosii lui Ceaghin în mâinile cuprinse de un usor tremur ale lui Esenin. Vazându-i, fata poetului s-a înseninat dintr-o data. Serghei Esenin era superstitios din fire si pierderea galosilor îi crea o stare de tulburare launtrica. Poetul îsi aduse aminte de sfaturile pe care i le dadeau bunicii în copilaria sa. Multe erau legate de vise. Daca se întâmpla sa visezi ca-ti pierzi încaltamintea, era semn de moarte. si daca în vis, pierderea încaltamintei reprezenta semn de moarte, pierderea reala a galosilor sau a altor încaltari nu putea sa însemne altceva decât tot moarte. În ultima perioada, astfel de semne aparea tot mai des în viata lui Esenin. Esenin, desigur, cauta sa le ignore, dar semnele de rau augur îl însoteau la tot pasul. Dupa chermeza din ziua precedenta, poetul îsi facuse obisnuitele exercitii de gimnastica, exersând la extensoarele aduse de peste ocean, de la New York, prin intermediul carora scapa atât de mahmureala, cât îsi întarea si muschii de la brate si de la piept. Facea si exercitii de aerobica si exercitii de sol, consolidându-si muschii de pe abdomen. Transpira din greu, dar la sfârsitul exercitiilor, care durau, de obicei, de la jumatate la trei sferturi de ceas, devenea vioi. Facând exercitii, gândurile lui Esenin zburdau în voia lor cea buna. Se gândea la copilaria lui, la satul acoperit de nameti, dar si la diferite întâmplari si personaje din viata literara moscovita. Cel mai des îi aparea în fata ochilor silueta lui Maiakovski. Niciodata Esenin nu l-a putut suferi. Si aceasta fiindca Maiakovski îl inhiba cu aroganta si statura sa. Parea un zeu coborât de undeva dintr-un Olimp revolutionar în piata publica. Oricât s-ar fi straduit sa-si întareasca musculatura, tot nu ar fi ajuns la statura lui Maiakovski. Si faptul acesta îl enerva, facând sa-si prelungeasca înviorarea. Dar daca trupul sau nu putea atingea înaltimea rivalului sau, era sigur ca sufletul lui potopit de lumina satului sau natal din tinutul Reazan se ridica mult deasupra grandorii false a sufletului de gruzin al lui Maiakovski. Ca sa nu mai vorbim de talent. Desigur, nici Maiakovski nu era lipsit cu totul de talent. Dar talentul sau avea ceva de trompetist sau de tobosar în el. Maiakovski voia cu tot dinadinsul sa însufleteasca masele si chiar le însufletea, dar nu pentru mult timp. Trâmbitele sale ridicau multimile la cer. Dar, la un moment dat, începeau sa rasune în gol. Acel nor în pantalon îl obseda pe Esenin. Imaginea era expresiva. Îti ramânea în memorie. Dar si Esenin avea suficiente imagini care ramâneau în sufletul cititorilor. Imagini la fel de insolite, rupte din popor. Ele veneau de undeva de la sine, aproape fara voia lui. La Maiakovski totul era gândit. Calculat. Facut pentru percutie. Avea si Esenin tobosarul sau, care marsaluia pe pamânt, batând barabana în soare si în stele. Era, poate aici, în acest poem, ceva maiakovskian, ceva strain poeziei lui, dar ritmul si metaforelor erau ale sale. Poate ca era prea mult angajament acolo, prea multa propaganda. Poemul însa fusese scris si publicat si acum Esenin nu mai putea renunta la el. În timp ce-si facea exercitiile, privirea sa se îndrepta asupra locului unde stateau galosii sai. Voia sa-i spele înainte de a iesi în oras. Privindu-i, Esenin tresari. Fiindca erau mult mai mari decât cei pe care-i purta el. „Pesemne, i-am încurcat la iesirea din local. Si în loc sa-mi pun galosii mei, am pus galosii altcuiva. Ai cui puteau fi galosii de pe hol? Probabil ca sunt ai lui Ceaghin, el are picioarele mult mai mari decât ale mele. Dar daca-i asa, atunci cum de s-a putut încalta prietenul meu de la Baku cu niste galosi mai mici decât pantofii sai? O fi fost mai ametit, îsi spuse el, si a plecat asa cum a putut. Poate a plecat fara galosii mei?” Gândul acesta îl nelinisti. Galosii ca si extensoarele fusese aduse din America. De aceea Esenin se mândrea cu ei. „Trebuie neaparat sa-i recuperez, îsi spuse poetul si iesi precipitat pe usa, îndreptându-se spre camera unde era cazat poetul azerbaidjan, cu care petrecuse pâna noaptea târziu. Ceaghin se pregatea sa paraseasca în dimineata aceea Moscova. Pleca la Baku, unde primise postul de secretar II al organizatiei de partid din republica. Urma sa ocupe, de asemenea, si un post de redactor la ziarul Baku Muncitoresc. Esenin îl conduse pe Ceaghin la gara, promitându-i ca o sa-l viziteze cât de curând. „Daca vin la tine, îmi promiti ca îmi vei arata si vechea Persie?” „Îti promit”, raspunse proaspatul secretar. Îti voi arata nu numai Persia, ci, daca vei dori, vom merge si în India...” Iar Esenin îi raspunse printr-un vers: „Corabii mari parca spre-o Indie se-ndreapta...” Adaugând: „Voi veni neaparat. De asta sa fii sigur.” Discutia si incidentul cu galosii a avut loc în februarie 1924. Pe 20 septembrie a aceluiasi an, Serghei Esenin sosi la Baku, instalându-se la cel mai luxos hotel din oras, Noua Europa, camera 59. În fiecare zi publica poezii în cotidianul Baku Muncitoresc. Primea drept onorariu, câte trei ruble pentru fiecare vers. O parte din bani îi cheltuia pe petreceri, iar cealalta parte, destul de consistenta, o trimitea prin posta familiei sale de la Reazan si surorilor ce traiau la Moscova. De fiecare data când se gândea la ai sai, ochii i se umpleau de lacrimi. Esenin se simtea pretutindeni strain. Strain în America, strain la Paris, strain la Petersburg, si strain la Moscova. Numai atunci când se gândea la ai sai, inima i se acoperea de un val de caldura. Ca sa-si uite singuratatea, petrecea facând scandal, dar si tot felul de nazbâtii. Cheltuind în stânga si în dreapta, Esenin avea nevoie mereu de bani, de cât mai multi bani. La Baku banii veneau de la ziar. Destul de multi. Deseori putea fi vazut târguindu-se cu redactorul sef. Se târguia la sânge. Învatase de la negutatorii de pe strazi sa negocieze în stil oriental. Nu se dadea în laturi sa-si laude peste masura marfa: „Versurile mele au frumusetea aurului risipit peste un lan de ovaz proaspat dat în pârg. Astazi nimeni nu mai scrie atât de frumos ca mine în Rusia. Puskin a murit de mult, eu sunt noul Puskin. Trei ruble e o nimica toata. La Leningrad as fi primit de câteva ori mai mult”. „Ce-i drept, adauga el, si Maiakovski încaseaza bani buni pe versurile sale. Desi, cum sa va spun, ceea ce scrie el nu aduce nici pe departe a poezie, ci cu naiba stie ce...” Luându-si onorariul, poetul se ducea la posta, apoi la cârciuma, unde gasea de fiecare data multi prieteni si admiratori. Relatiile cu administratorul hotelului Noua Europa nu erau nici ele prea cordiale. Cu chiu, cu vai, poetul din Reazan îsi achita plata chiriei camerei sale de hotel. De multe ori primea somatii sa plateasca pe loc, ori sa elibereze locul: „În camera miroase a petrosin, cu care voi frecati podelele. Din pricina petrosinului abia mai pot respira în camera, iar tu, dragutule, spuse Esenin, tragându-l de nasturele vestei, în loc sa fii preocupat de confortul meu, îmi ceri bani. În fiecare zi vrei bani. Podelele de aici ar trebui sa miroasa a lemn de eucalipt sau a lemn de cedru, ca în versetele lui Solomon... Iar aici miroase a sonda. Daca ai stii cine sunt eu, m-ai gazdui gratis. Ba mai mult decât atât, mi-ai da si niste bani de buzunar, ca sa ma simt mai vesel. Altul în locul tau s-ar mândri ca la hotelul lui a poposit cel mai mare poet al Rusiei sovietice. La fel de mare precum Lermontov si Puskin.” „Citesti Baku Muncitoresc? îl mai întreba Esenin. Daca ai citi, ai vedea cum scriu si nu mi-ai cere bani, ci m-ai lasa în pace. Aici, la acest hotel, eu am compus poezii nemuritoare!” (Va urma)   Nichita Danilov este scriitor si publicist