Comasarea: arma împotriva extremismului, a naționalismului și a suveranismului

În aceasta formula electorala este practic sufocata orice discutie serioasa privitoare la proiectul european, la raportul dintre Bruxelles si statele membre, la cauzele reale ale contestarii masive a partidelor traditionale de pe continent. Într-o conferinta de presa Marcel Ciolacu si Nicolae Ciuca ne-au explicat saptamâna trecuta, umar la umar, cum comasarea alegerilor europene si a celor locale si o lista comuna la primele dintre ele reprezinta formula câstigatoare în lupta cu extremismul. Pe care nu l-au definit ca atare, dar, sigur, stim cu totii încotro bat, la ce partide se refera. Nu e greu de ghicit ca s-a ajuns la acest aranjament în trio, împreuna cu Klaus Iohannis, si cu binecuvântarea si încurajarea Bruxellesului. Este o solutie care lasa înca nelamurita maniera în care vor fi abordate alegerile prezidentiale, despre care am aflat în premiera (se pare alaturi de o mare parte a liderilor liberali) ca vor avea loc în septembrie, care fusesera timp de saptamâni principala piedica în calea ajungerii la un acord. Prin aceasta decizie, considerata de cei doi lideri drept una responsabila, în apararea democratiei si împotriva curentului extremist, Bucurestiul se aliniaza unui demers mai general european promovat la Bruxelles si în multe capitale din Europa de Vest. Ramâne totusi în mare parte în suspensie cum definim extremismul. În unele cazuri lucrurile sunt mai clare, de pilda în cazul unor pozitii antisemite sau al unor simpatii clar exprimate fata de regimul de la Moscova si invazia Ucrainei. Partidul doamnei Sosoaca este un bun exemplu în acest sens. Cu observatia ca nu se poate face o echivalenta generalizata între simpatiile pro-Putin, care sunt motivate în principal de resentimentele anti-occidentale, cultivate cu sprijinul unei intense si, trebuie sa recunoastem, performante propagande a Kremlinului, si nemultumirile generate de tranzitul grânelor ucrainene. Însa în multe alte situatii, eticheta este aplicata fortat. Când vine vorba de discursul politic si mediatic, standard în materie de „extremism”, apar doua probleme. Prima este aceea ca este vazut aproape exclusiv doar la dreapta. În realitate exista formatiuni politice cu vederi cu adevarat extreme, unele aflate chiar la guvernare, precum gruparea Sumar în Spania, sau cu ponderi electorale consistente ca gruparea NUPES a lui Jean-Luc Mélenchon (al doilea scor în alegerile parlamentare din 2022 din Franta) sau, în Germania, noul partid BSW al Sahrei Wagenknecht. Acestea se bucura de un tratament diferit din cauza simpatiilor ideologice similare progresiste îmbratisate de o buna parte de birocratia, mass media si politicienii de la Bruxelles si din multe capitale vest-europene. În al doilea rând, ascensiunea unora dintre partidele care îngrijoreaza elitele europene nu este o expresie a extremismului decât în masura în care consideram extreme opozitia fata de migratia ilegala scapata de sub control si fata de politicile climatice complet nerealiste cu un sever impact economic si social în interiorul UE. De pilda Germania a închis centrale nucleare care produceau anual 170 de terawati/ora, adica de doua ori mai multa energie electrica decât cea consumata de toata Belgia într-un an, si a introdus o taxa pe carbon considerata o adevarata „nebunie birocratica” de presedintele asociatiei companiilor din industria chimica germana. Rezultatul previzibil este acela ca multe corporatii au decis sa-si mute investitiile în China sau în Statele Unite. Si ceea ce este revoltator, desi aproape sigur nimeni nu va plati politic pentru asta, este ca multe din aceste „politici extravagante”, asa cum le-a numit un europarlamentar, s-au facut din ratiuni în principal ideologice, sub presiunea unor ONG-uri, ignorând analizele de impact. Mai sunt si alti factori, de pilda promovarea agresiva a politicilor în materie de identitati sexuale, exploatata cu succes de propaganda Rusiei ca dovada a decadentei Occidentului. Ori, partidele traditionale de dreapta, care se plâng acum de ascensiunea populistilor, nu au facut nici un fel de opozitie fata de acest curent, abandonând complet valorile conservatoare. Am avut recent un exemplu în Grecia unde premierul Mitsotakis, în teorie de dreapta, a fortat, se speculeaza din dorinta de a-si creste sansele pentru a obtine functia de presedinte al viitorului Consiliu European, aprobarea legalizarii casatoriilor gay cu sprijinul opozitiei de stânga, în pofida opozitiei din partidul sau, Noua Democratie (o treime dintre parlamentari au votat împotriva sau s-au abtinut), si din societate. Pe acest loc lasat liber au crescut partide populiste mai peste tot în Europa, inclusiv la noi. E drept, sunt greu de gasit în România formatiuni cu adevarat conservatoare. În general, la noi Dreapta a fost asimilata cu opozitia PSD, argument care evident s-a evaporat dupa coalizarea la guvernare a celor doua partide. Situatia e similara si în cazul unei alte formatiuni care se descrie „de dreapta”, USR, în care coexista progresisti radicali cu liberali moderati. Partidul, acum principala formatiune din Dreapta Unita, care a eliminat-o de pe lista pentru europarlamentare pe Elena Lasconi pe motiv ca aceasta a votat la referendumul pentru familie, are evident sanse nule sa deturneze votanti AUR. Tot ce poate face este sa preia fosti votanti liberali. În cazul AUR, sprijinul electoral vine pe doua directii. Prima este din zona anti-sistem, din frustrarea masiva a populatiei fata de întreaga clasa politica. Este, de altfel, un sentiment larg raspândit în toata Europa. A doua are la baza tot o frustrare în crestere, cea fata de Uniunea Europeana, chiar daca românii doresc în mare proportie sa ramâna în UE. Sigur, România nu se confrunta deocamdata cu probleme create de imigratie, dar exista alte nemultumiri precum avalansa de reglementari, politicile climatice si cele identitare de gen. E un teritoriu lasat liber pe care l-a exploatat AUR. Daca e previzibil ca prin comasare va creste prezenta la vot pe 9 iunie, nu e însa neaparat clar în ce masura o lista comuna PNL-PSD va afecta negativ în mod semnificativ scorul AUR. Sondajele, care sunt oricum distorsionate în functie de cine le comanda, destul de probabil subestimeaza ponderea votului pentru AUR si supraestimeaza determinarea de a veni la vot a celor care nu l-ar vota, dar sunt dezamagiti si de celelalte partide. Mai exista si un alt aspect care face deosebit contextul electoral din acest an, si nu neaparat în favoarea PSD si, mai ales PNL. Ideea de mare coalitie nu neaparat ceva neobisnuit, modelul l-am vazut la lucru în Germania în timpul mandatelor Angelei Merkel. Însa acolo se ajungea la mari coalitii dupa alegeri, în timp ce la noi stim deja de pe acum cum va arata urmatoarea guvernare, ceea ce inoculeaza din start pentru multi un sentiment al inutilitatii procesului electoral. O alta victima a comasarii este faptul ca într-o perioada tensionata si tulbure pentru Uniunea Europeana, si din cauza razboiului din Ucraina, dar si din cauza tensiunilor interne, chestiuni fundamentale legate de viitorul UE vor fi aproape complet eliminate din dezbatere, dominanta va fi problematica legata de alegerile locale. Iar poate cel mai important aspect din acest punct de vedere va fi cel al raporturilor dintre structurile de la Bruxelles si statele nationale, în care primele au acumulat constant tot mai multa putere si influenta. Motiv pentru care alegerile nationale devin tot mai putin relevante. Demersul unei Uniuni „tot mai integrate” risca sa înstraineze continuu statele membre, reducând dorinta acestora de a ramâne în cadrul Uniunii la simple interese economice. Exista în Europa experiente istorice si culturale diferite care le diferentiaza. În multe situatii statele din componenta Statelor Unite ale Americii au mai multa libertate de actiune în raport cu guvernul federal decât au tarile membre ale Uniunii Europene în relatia cu Comisia Europeana. Desi recunosc pragmatic beneficiile aduse de Uniune, europenii nu se simt deloc legati afectiv de aceasta, dupa cum releva un al sondaj comandat de publicatia germana Handelsblatt. Doar mai putin de 5- dintre locuitorii UE considera prima identitate cea europeana. Pentru majoritatea coplesitoare a respondentilor cea nationala este relevanta. De aceea pare ciudat felul în care s-au insinuat în discursul public, fara o mare opozitie, conotatia negativa asociata „nationalismului” si a unei noi inventate etichete negative, cea de „suveranism”. În conditiile în care practic toate constitutiile nationale stipuleaza suverantitatea poporului. O posibila explicatie o gasim într-un volum aparut în 2016, dupa criza migratiei, dar înainte de Brexit si razboiul din Ucraina (chiar daca în 2014 Rusia anexase deja Crimeea si controla Donbasul), „Noua tentatie totalitara: Guvernanta globala si criza democratiei în Europa”. Autorul, Todd Huizinga, caracterizeaza UE drept o utopie soft în care elitele guvernamentale si intelectuale au decis nu doar sa renunte la elemente semnificative ale suveranitatii nationale a statelor membre, fara sa tina cont de electoratul national, ci si sa transforme ordinea sociala, renuntând la adevarurile fundamentale despre natura umana si importanta sociala a traditiei. În acest context tot ceea ce poate fi descris drept „nationalism” sau „suveranism” este automat asociat cu extremismul, si deci trebuie combatut cu vigoare. Numai ca negarea rolului istoric al patriotismului si al nationalismului ca fundament al solidaritatii societale prezinta riscuri serioase. Alaturi de celelalte ratiuni mentionate anterior creeaza culoarul pentru ascensiunea reala sau doar imaginara a extremismului. Tentatia unei Europe federale, în realitate ceva mai aproape de un imperiu franco-german, poate fi profund destabilizatoare. „Dupa cum a aflat fiecare cuceritor, de la Carol cel Mare la Napoleon sau Hitler, Europa nu poate fi condusa ca un imperiu”, scrie Ralph Schoellhammer în Brussels Signal. „Ar fi întelept ca UE sa nu repete greselile lor, oricât de bine intentionate ar fi.”