Prânzul doctoral

Nebulai se simtea ca un ierbivor depersonalizat. Viata îsi pierduse subit nu doar culoarea, ci si semnificatia. Fara biftec tartar, el practic nu mai traia, ci vietuia. De aceea, asteptase încheierea si sustinerea tezei despre epicul japonez post-Hiroshima cu profunda înfrigurare. Acum era ultima lui sansa sa se dedea „tartarului” fara a fi repudiat. Profesorul de roman japonez postbelic, Nebulai Flambeanu, asteptase acest doctorat despre Tendintele epice dominante în proza nipona dupa episodul Hiroshima ca pe izbavirea dintr-un îndelungat si opresiv prizonierat. Pentru cine cunostea contextul, faptul era mai curând surprinzator. Flambeanu îndruma doctorate de peste doua decenii, activitatea respectiva devenind pentru el, în prezent, o rutina plictisitoare, iar teza în cauza nu putea fi considerata, nici pe departe, un eveniment, situându-se, valoric, sub media lucrarilor coordonate de universitarul veteran pe parcursul imensului interval. Motivul nerabdarii îl constituia un detaliu marginal, poate chiar complet neînsemnat în sistemul de repere al unora: masa festiva de dupa. Pentru întâia data în ultimii doi ani, Nebulai scapa de sub supravegherea draconica a sotiei si avea, ca atare, ocazia sa se destrabaleze gastronomic cu ceea ce îi fusese mai drag decât orice altceva în viata, anume biftecul tartar. Sunteti, desigur, derutati. Va întrebati cum reusea cineva sa iubeasca, într-un mod aproape patologic, o mâncare atât de respingatoare precum mentionatul biftec, alcatuita din muschi crud de vita (sau de cal, în varianta originala) tocat, amestecat cu mirodenii, ou (tot crud), ceapa si mustar? Apoi va da, cu certitudine, ghes nedumerirea de ce o nevasta ar fi asa de stricta în privinta consumului exoticului aliment? La prima întrebare nu este calificat nimeni sa raspunda. De gustibus non est disputandum. La cea de-a doua, din pacate (pentru bietul Nebulai Flambeanu), exista explicatii incontestabile, pe marginea carora profesorul n-ar fi îndraznit sa comenteze în fata consoartei, destinul împotrivindu-i-se feroce. Dupa o viata de delicii neîntrerupte „tartaresti”, domnul Flambeanu se îmbolnavi teribil la un moment dat. Slabise înfiorator si se îngalbenise morbid. Dupa analize amanuntite, doctorii stabilira un diagnostic tulburator: tenie la ficat. Cauza probabila, fixata prin anamneza amanuntita: îngurgitarea sistematica de carne cruda. Evacuarea cumplitului parazit – ce se dovedi a fi unul cu dimensiuni uriesesti (cincisprezece metri batuti pe muchie) – a fost un proces foarte anevoios si foarte dureros. Doi medici si trei asistente au tras salbatic de interminabilul vierme aciuat în complicatele mecanisme digestive ale specialistului în cultura nipona. Pareau cu totii niste pompieri în stare de alerta maxima, alergând pe culoarele spitalului cu furtunul „de apa” conectat la un hidrant mobil. Hidrantul în chestiune îl reprezenta rectul traumatizat al lui Nebulai. Si asta nu fu tot. Suplimentar, profesorul Flambeanu se alese si cu o guta splendida, generatoare de dureri de o sublima frumusete. Motivul bolii? Amintita carne rosie neprelucrata, consumata în exces, care-i crescuse acidul uric la cote istorice, demne de inclus în tratatele medicale despre disfunctionalitatile singulare. Aidoma unui personaj de-al lui Hašek, ofiter superior din Primul Razboi Mondial, lovit de aceeasi maladie, care, atunci când trecea printr-o criza de guta, arunca dupa subalterni cu ce-i cadea în mâna, Flambeanu, cuprins brusc de dureri la încheieturi, înnebunea pur si simplu, îngrozindu-i, prin gestica, pe cei din jur. Se întelege astfel ca nevasta universitarului ajunsese, de vreo douazeci si patru de luni încheiate, un cerber neînduplecat al alimentatiei sanatoase, preponderent vegetale. Nebulai se simtea ca un ierbivor depersonalizat. Viata îsi pierduse subit nu doar culoarea, ci si semnificatia. Fara biftec tartar, el practic nu mai traia, ci vietuia. De aceea, asteptase încheierea si sustinerea tezei despre epicul japonez post-Hiroshima cu profunda înfrigurare. Acum era ultima lui sansa sa se dedea „tartarului” fara a fi repudiat. Orele de dezbatere si referate academice trecura dificil. Flambeanu auzea prin vis ce se spunea în jur (se întreba daca ar fi fost oportun sa comande si castraveciori murati alaturi de tocatura?). Propuse în final, absent, calificativul summa cum laude, semna documentele, strigând ulterior, precipitat, catre comisie si doctorand: „Gata! Sa-i dam bice! Avem masa rezervata la Tata Puiu!” În restaurant, convinse membrii board-ului si pe noul doctor în filologie sa comande fiecare câte un biftec tartar pe lânga felul dorit, cu mentiunea ca „se va ocupa personal de ele”. Spre stupoarea generala, Nebuali înfuleca, într-adevar, sase portii de steak tartare, cu ochii sticlindu-i canibalic în lumina lumânarilor. Imediat dupa însa, se schimonosi grozav, punându-si fulgerat palmele pe genunchi. O durere crâncena, de guta paroxistica, îi sagetase articulatiile, paralizându-l. Se auzi un raget animalic în pub-ul Tata Puiu („Valeeeiii!”), urmat de un repros gutural al profesorului fata de fostul doctorand: „Tie ti-am dat summa cum laude, bai hahalera?” Înhata un cutit de pe masa, cu lama lucind amenintator. Tânarul doctor o sterse instantaneu afara, zbierând si el din toti rarunchii: „Valeeeiii!”   Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi