Tot înainte!

Azi ne consideram traumatizati pentru lucruri care ieri erau nebagate în seama. Asta n-are cum sa nu afecteze felul în care vedem viata. Nu zic sa ignoram lucrurile grave, ci sa le tratam pe fiecare cu masura potrivita si sa nu facem din tântar armasar, dar nici invers. Oare privind astfel lucrurile, nu cumva e valabil si reversul medaliei? Peste 50-100 de ani ceea ce ni se pare noua obisnuit acum va fi considerat cu totul deplasat? Oare se va ajunge atât de departe? Am auzit deunazi la radio doi profesori care spuneau ca învatamântul românesc înca mai functioneaza dupa criterii învechite si ca ar trebui actualizat, adus la zi, modernizat. Dar când unul dintre ei a fost întrebat de moderator ce solutii concrete ar avea pentru o clasa cu elevi obraznici, acesta a raspuns ca asa ceva nu se întâmpla la clasele lui si atât. De aici am înteles ca învatamântul actual, spre deosebire de cel vechi, este mai bun, doar ca nu se aplica majoritatii elevilor români care sunt neconformi standardelor, atât din punct de vedere educational, cât si comportamental, si, de asemenea, ca el ar trebui îmbratisat de toti dascalii din sistem, doar ca si majoritatea acestora sunt la fel ca elevii, adica nepregatiti cum trebuie, nu au pârghiile necesare, si nici motivatie salariala ori de alta natura. Cu alte cuvinte învatamântul românesc actual si modern este minunat, dar lipseste cu desavârsire, sau, mai bine zis, apare pe ici, pe colo, cam ca firele de par de pe capul unui chel. Tot de aici am generalizat concluzionând ca ceea ce este vechi este prost, ineficient si demn de dat la gunoi, iar tot ce este nou este perfect. Ei bine, cu asta nu sunt de acord pentru ca înclin sa cred din propriile observatii si din ce am mai citit ori aflat prin viu grai, ca este exact invers. În primul rând, referindu-ma la învatamânt, cel vechi era mai eficient, pentru ca se facea cu simt de raspundere si cu perspectiva durabila. Cu siguranta erau incomparabil mai putini elevi si studenti, dar si mai putini analfabeti functional printre absolventii de scoli de orice fel ar fi fost acestea decât azi. Adica daca terminai o scoala, nu era ca si cum ai fost la prasit, ca azi, ci ieseai cu ceva de acolo. Azi toti fac scoala, dar ies din ea mai prosti decât daca nu faceau deloc. În al doilea rând, dupa parerea mea si doar a mea, pentru ca, iar o spun, de aia scriu la rubrica de opinii si nu la alta de specialitate, e ca oamenii nu erau mai nefericiti decât cei de azi doar pentru ca nu erau asa curati, nu aveau toaleta în casa, nu spalau în fiecare zi rufele, nu aveau masina, nu aveau telefon si altele. Erau fie la fel de nefericiti, fie chiar mai putin pentru ca nu aveau atât de multe motive de stres câte sunt astazi. E simplu si logic. De exemplu, daca trebuia sa mergi de la Iasi la Pascani în secolul XVIII, trebuia fie sa faci rost de o caruta, de un cal sau alt mijloc de locomotie, fie mergeai pur si simplu pe jos. Asta îti lua doua zile cu câte 8 ore de mers. Singurul tau stres era mersul în sine si eventualele pericole care ar fi putut aparea pe parcurs, dar având în vedere ca nu plecai singur, o astfel de calatorie nu ar fi fost mai periculoasa decât una de azi de pe acelasi traseu, având în vedere modul cum se circula pe „Drumul Mortii” si nu numai. Azi, faci o ora pâna la Pascani, daca nu mai pierzi una la Podu Iloaiei. Asta înseamna ca poti sa îti rezolvi problema în aceeasi zi. Aici apare dilema: daca îti rezolvi problema asa de repede, ce faci în restul timpului? Pai, ce poti sa faci decât sa îti iei pe cap alte probleme, nu? Si uite asa în doua zile pe care un român din secolul XVIII le avea ocupate doar cu un drum linistit prin natura, cel modern le are ocupate cu mult mai multe probleme si stres. Deci cine era mai împacat, mai linistit, mai fericit? Mai repede nu înseamna neaparat mai bun, nu-i asa? Cu toate ca lucrurile pareau ca taraganeaza, totusi viata era traita mai intens în trecut decât astazi. Media de vârsta era mai mica, iar din aceasta cauza etapele vietii se succedau mult mai rapid. Un holtei de 18 ani nu pierdea timp inutil prin scoli si facultati ca sa se specializeze în domenii pe care nu le practica niciodata, ci cauta cât putea de repede sa-si faca un rost pe lume, sa învete o meserie, sa nu mai stea pe capul parintilor, sa se însoare si sa îsi faca o familie. Astea toate presupuneau activitati relevante intense, spre deosebire de activitatile irelevante la fel de intense, dar total neproductive ale omului modern. Altfel spus, atunci era putin si dens, azi e mult si diluat, si tot acolo ajungi. Stiati ca creierul uman a pierdut din capacitate în ultimele decenii? Nici eu nu stiam, am aflat de la un psihiatru. Asta se datoreaza faptului ca organul nostru cel mai important, care ne-a scos din jungla si ne-a pus cu fundul pe scaun în fata computerului, nu mai este la fel de solicitat ca înainte, si de aceea scade în eficienta. Nu mai avem nevoie de el la fel de mult. Si cum sa mai avem nevoie daca sunt din ce în ce mai putine provocari care sa ne solicite concentrarea si gândirea? Cautam si avem toate la îndemâna. Nu trebuie sa ne deplasam la Pascani ca sa cumparam brânza de oaie, ci comandam de pe net si ne vine direct acasa. Nu trebuie sa mai vânam sa facem rost de carne, ci mergem la carmangerie. Si astfel devenim din ce în ce mai prosti. Si uite asa am ajuns la concluzia ca omul modern e mai prost decât cel vechi. Nu ma refer la experienta, ori abilitatile de comunicare, de manevrare a tehnologiei etc. care sunt net superioare celuilalt, ci la capacitatea lui mentala în general. Culmea e ca desi viata era atât de scurta, de fragila, de usor de terminat, oamenii o traiau mult mai periculos ca azi si faceau asta cu cea mai mare nonsalanta. La competitiile sportive grecesti, de exemplu, care aveau loc în diferite cetati si perioade, participantii erau în stare sa îsi dea viata la propriu pe teren. Si nu putine au fost cazurile în care mureau sportivi. Va dati seama cum ar fi fost ca la fiecare campionat de fotbal ori olimpiada actuale sa moara oameni în fata noastra, iar publicul sa dea din umeri si sa zica, asta e?! Dar chiar asa era. Numai la meciurile de box ieseau desfigurati o gramada de participanti, iar multi chiar mureau. Da, gloria era mai importanta decât dintii din gura, un ochi, o ureche, o mâna sau chiar viata. Se povesteste ca un jucator a fost lovit odata atât de puternic în gura de adversar ca i s-au rupt toti dintii din fata, dar, ca sa nu arate ca este umilit si i-a înghitit si a continuat lupta. Un altul nu a reusit sa primeasca o mostenire de la parinti pentru ca nu-l mai recunostea nimeni din cauza loviturilor care l-au desfigurat. Nu erau toti asa, evident, dar asta spune totusi multe. Oamenii nu puneau atâta pret pe viata ca astazi, dar ironia face, ca acum, când suntem atât de multi, pretuim viata mai mult decât o faceau înaintasii nostri care erau gata sa o lepede pentru orice fleac. Asta te pune pe gânduri. Nimeni nu facea o tragedie dintr-o durere de masele, o rana infectata, un cos aparut între ochi, o alunita care si-a schimbat forma si culoarea, dar erau în stare sa moara pentru a-si apara onoarea. Ciudat de-a dreptul... Aveai scaunul decolorat, semn clar al hepatitei? Si ce daca, toti râdeau de tine. Azi, daca spui asta cu voce tare în tramvai risti sa te bage la izolare. Toate astea ni se par azi incredibil de crude si inacceptabile, dar atunci erau la ordinea zilei. Azi ne consideram traumatizati pentru lucruri care ieri erau nebagate în seama. Asta n-are cum sa nu afecteze felul în care vedem viata. Nu zic sa ignoram lucrurile grave, ci sa le tratam pe fiecare cu masura potrivita si sa nu facem din tântar armasar, dar nici invers. Oare privind astfel lucrurile, nu cumva e valabil si reversul medaliei? Peste 50-100 de ani ceea ce ni se pare noua obisnuit acum va fi considerat cu totul deplasat? Oare se va ajunge atât de departe?   Briscan Zara este scriitor si publicist