Întoarcerea în viitor

Ai nevoie sa te eliberezi de trecut pentru a construi viitorul? Daca am trait ceea ce este mai rau, daca ne simtim deprimati, limitati de ceea ce am avut în viata sau de ceea ce ni s-a întâmplat, aceasta întrebare este complet justificata. Dar ce înseamna, de fapt, sa te eliberezi de propriul tau trecut? Exista cineva dintre noi care nu a experimentat nicio drama? Sau suntem cu totii, într-o masura sau alta, în pace deplina cu radacinile noastre, cu copilaria noastra sau cu lectiile dure pe care ni le-au oferit relatiile noastre de-a lungul vietii? Din punct de vedere psihanalitic, toti suntem raniti. Trauma nu este neaparat rezultatul unui accident, calamitate sau dezastru, ea poate fi cauzata si de un eveniment pe care nu l-am realizat mental sau pe care nu l-am trait în mod real. Fie ca a fost un eveniment prea grav – abuz sau agresiune, sau s-a întâmplat prea repede, cum ar fi o nastere prematura, fie ca s-a întâmplat prea devreme, cum ar fi moartea unui parinte sau o tradare în dragoste în perioada adolescentei, sau nu a fost spus niciodata, ca în situatia în care o mama nu a spus copilului ca este rezultatul unui viol, toate acestea sunt traume. Ceea ce ne traumatizeaza este ceea ce nu putem exprima. Si de care, prin urmare, nu putem scapa atât de usor, fiindca acest ceva nedefinit ramâne undeva bine tintuit în interioritate, uneori fara stirea noastra. Continuam sa suferim din cauza trecutului, sa jucam roluri în scenarii de care nu suntem constienti si care ne controleaza, fara sa vrem, existenta. A ne elibera de trecut înseamna a ne restabili locul ca subiect în acele evenimente când eram un obiect caruia i s-a impus ceva. Revenirea la noi însine începe cu faptul ca ne câstigam puterea de a spune: „Nu sunt de acord cu ceea ce traiesc si trebuie sa fac ceva în acest sens”. O posibilitate de a actiona, care a fost eficienta în anii din urma s-ar putea sa nu mai fie optima astazi. Fiecare timp impune un anumit mod de a lucra cu tine însuti. Exista, spun psihologii, trei stari ale ego-ului: în functie de ceea ce experimentez, pot aborda realitatea cu gândurile, emotiile si tiparele de comportament ale parintelui cu care ma identific, ale copilului care am fost sau ale adultului care am devenit. Un scenariu de viata, despre care de multe ori am scris aici, în rubrica noastra, este planul nostru bazat pe instructiunile parintilor adresate copilului si deciziile pe care acesta le-a luat în copilarie. Când trecutul ne ia captivi, ne aflam în postura unui copil. În mod inconstient, retraim traumele copilariei, interpretam realitatea în acelasi mod ca atunci si reactionam în acelasi mod. De exemplu, cineva boicoteaza instructiunile sefului sau, desi întelege ca îsi risca, astfel, locul de munca. De fapt, se comporta ca în copilarie, când parintii îi interziceau sau, dimpotriva, îi ordonau sa faca ceva. Copil fiind, nu a îndraznit sa spuna „nu” niciodata parintilor sai, dar a ales sabotajul. O serie dintre deciziile lui sunt legate de aceasta: „daca îti cere cineva sa executi ceva, saboteaza-l”. Dar este evident ca acum aceste decizii nu-i permit a trai o viata plina si fericita. Este necesar sa vedem acest tipar si evenimentele care l-au format pentru a reconsidera situatia si a ne gândi ce decizii noi am dori sa luam în locul celor vechi. Slabim partea traumatizata a copilului interior, iar aceasta nu ne mai controleaza în prezent atunci când apare o situatie care seamana cu cea din trecut. Suntem împovarati nu atât de faptele trecutului în sine, cât de semnificatiile si puterea cu care le înzestram. De asemenea, faptele sunt imprimate pe corp si pot spune multe. Principiul mens sana in corpore sano functioneaza, e valabil. Reactiile organismului sunt individuale, iar descifrarea lor poate fi, uneori, dificila. În psihoterapie, mai ales în cea gestaltista, se acorda întotdeauna atentie laturii fizice. De exemplu, vedem ca atunci când vorbim despre ceva, o persoana se face, cum am spune, mica, îsi strânge pumnii sau respira greu. Dar ce emotii se ascund în spatele ei – rusine, frica, tristete? Poate ca acesta este unul dintre tiparele caracteristice imprimate în el înca din copilarie? Acestea sunt întrebari la care trebuie sa gasim raspuns. Iar raspunsul vine prin comunicare. Pentru început, este important ca cineva sa înceapa sa fie constient de viata sa corporala, fizica: senzatii, miscari, postura. Trecutul este „actualizat” în noi si, devenim astfel mai constienti de urmele pe care le-a lasat. Frica de a pierde controlul asupra vietii, a sanatatii, a unei situatii pe care o credeai stabila poate provoca o anumita stare de ameteala, poate genera tumori, ulcer, boli cardiovasculare. Stresul poate declansa afectiuni precum psoriazisul, dermatita, eczemele si altele care au o componenta psihologica puternica. Uneori credem ca ele provin din cauza muncii, a responsabilitatilor uriase, dar în multe cazuri s-a dovedit ca stresul a provenit din evenimentele pe care le credeam depasite si pe care nici nu ni le mai amintim peste ani sau nu mai au acelasi impact psihologic, cum ar fi un divort avut în urma cu 10 ani, un examen dificil pe când eram studenti, o situatie care a impus consum nervos cum ar fi o judecata pentru o bucata de teren sau ridicarea din temelii a unei case în urma cu multi, multi ani. Daca vrem sa ne eliberam de trecut, va trebui sa ne gândim la ce suntem dispusi sa mostenim, sa ducem mai departe si la ce am prefera sa renuntam. Desigur, nu-i usor, dar nici imposibil. Navigam prin viata cu ajutorul diverselor instrumente, dintre care primul este limbajul, care ne permite sa dam nume la tot ceea ce ne înconjoara. Acest instrument este imperfect pentru ca contine toate influentele celor care ne-au învatat sa vorbim. Deci, un copil nu va avea un limbaj care sa descrie experientele negative, daca acest limbaj nu i-a fost dat de parintii sai. Dar ei – din cauza propriilor traume – adesea nu au ei însisi un limbaj corespunzator. Sau nu considera necesar sa vorbeasca cu copilul, nu îl învata sa vorbeasca despre sentimente si, prin urmare, sa fie constienti de ele. În schimb, comunica cu el folosind clisee. De exemplu, auzim des: „Baietii nu plâng” – si el, copilul, îsi pastreaza experientele pentru el toata viata, le înabusa, si apoi sufera, la maturitate, de boala de inima. Dar matur fiind, daca vrea sa aiba grija de el, va trebui sa-si puna întrebari: de ce, de fapt, barbatii nu ar trebui sa plânga? Ce e asa de rau în asta? Lacrimile nu sunt pentru toti? Oare, prin lacrimi, nu ma eliberez, nu îmi înteleg mai bine sentimentele? El, ca matur, trebuie sa gaseasca un limbaj care sa descrie vechile traume într-un mod nou, sa le înteleaga si sa le traiasca. A ne elibera de trecut înseamna a separa pretioasa mostenire care ni s-a transmis de valizele grele cu reziduuri. Primul lucru de facut este sa realizezi si sa accepti ca trecutul s-a întâmplat deja si nu se va mai întâmpla. Nu poate fi schimbat, nu puteam avea altul, oricât am încerca. Face parte din viata noastra, ramâne acolo în acel timp, e baza experientei noastre de viata. Trecutul poate fi o sursa de bucurie, mândrie, recunostinta, dragoste dar si durere, regret, vinovatie, rusine. O persoana care a experimentat o situatie traumatica sau dureroasa în trecut se poate întoarce la aceste evenimente din nou si din nou, deoarece nu poate face fata amintirilor. Ele vin ca un tsunami. Îi este greu sa se elibereze de furie, rusine, frica sau resentimente pentru ca a permis sa lase situatia sa se întâmple. De exemplu, multe persoane care au experimentat pierderea unei persoane dragi sau un divort cu scandal se întorc adesea la suferinta lor. Emotiile neprocesate, neexprimate se acumuleaza si se manifesta în anxietate, depresie si boli psihosomatice. Odata cu vârsta, o persoana începe sa regrete ceea ce nu a facut: nu a vorbit despre sentimentele sale, nu a îndraznit sa faca primul pas catre o persoana pe care o iubea, nu si-a schimbat jobul cu unul mai bun. Sentimentele neexprimate si potentialul profesional nerealizat pot provoca regret multi ani, crescând nemultumirea si tristetea. Situatia se înrautateste atunci când incapacitatea de a observa noi perspective si de a stabili noi obiective se adauga regretului pentru timpul pierdut. Atunci apare depresia. Dezamagirea profunda care conduce spre depresie vine si din cauza faptului ca oamenii care se confrunta cu dificultati în prezent tind sa înfrumuseteze si sa exagereze succesele trecute si sa atribuie semnificatii pozitive trecutului care nu au existat, de fapt. Idealizarea trecutului înseamna a spune ca lucrurile erau mai bune înainte. Aceasta situatie se caracterizeaza printr-o retragere în nostalgie sora cu depresia si o reticenta de acceptare a conditiilor de viata în schimbare si adaptare la situatiile noi. Salariile erau mai bune înainte, viata era mai frumoasa înainte, înainte îmi permiteam sa ies cu prietenii, în trecut mergeam în excursii, la coafor, la concerte etc. Si sub pretextul ca toate lucrurile bune s-au petrecut doar în trecut, practic, nu fac nimic pentru prezentul deprimant, desi aceste lucuri se pot întâmpla si astazi, la fel ca înainte. Exista, asa cum stim, destul de multe dependente emotionale. Poate fi o dependenta de dragoste fata de o anumita persoana, de relatia care s-a încheiat sau, dimpotriva, nu se poate termina în niciun fel. Poate fi o dependenta bazata pe simtul datoriei, atunci când, de exemplu, unei femei îi este frica sa paraseasca un dependent de alcool sau de droguri, pentru ca el, crede ea, va muri fara prezenta ei, iar ea se va simti vinovata de moartea lui. Poate fi o dependenta bazata pe un sentiment de neputinta proprie, atunci când subiectul simte o subordonare completa fata de o alta persoana. Poate fi o dependenta emotionala de o persoana care a murit deja, de la care cineva nu a putut sa-si ia ramas bun. Un subiect poate suferi multi ani de un sentiment care îl face dependent, uneori fara sa-si dea seama, alteori resemnându-se cu el si alteori nedorind sa se desparta de el. Toate aceste dependente vin din trecut. Si daca nu ne întoarcem în timp pentru a redeschide cartea trecutului, pentru a vedea de unde pornesc toate aceste dependente, pentru a le întelege si a ne împaca sufleteste cu ele, vom continua sa traim fara nici un viitor. Asa cum scria Eminescu, în Memento mori: „Vrei viitorul a-l cunoaste, te întoarce în trecut”...   Cristina Danilov este psiholog