Spaţiul sacru (3)

Ideea comuniunii de imagine între zveltetea bisericilor de lemn, de regula anterioare celor de zid, si a bisericilor construite din caramida si piatra, are toate premisele sa fie reala, adevarata. Altfel înaltimea turlelor în contrazicere cu principiile constructive ale structurii din caramida portanta ale formelor specifice arhitecturii ortodoxe românesti, nu poate fi explicata pâna la capat. Acest fel de comuniune este evident în cazul celor doua biserici, de lemn si zid, din Albac. Daca poezia structurala a constructiilor din lemn, material suficient siesi pentru multimea problemelor ridicate de realizarea unei cladiri, este circumscrisa ideii de unitate, unime, poetica structurilor de caramida ne conduce la ideea de comuniune. Caramida, acel obiect simplu si ieftin, care poate valora greutatea ei în aur, reiterez definitia data arhitecturii de arhitectul Frank Lloyd Wright, este un material cu mare rezistenta la compresiune si slaba rezistenta la întindere. În baza acestor proprietati, structurile de caramida au impus arcul, bolta si cupola pentru acoperirea spatiilor interioare. Cupola bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol construita în anul 565, considerata arhetipul bisericilor ortodoxe, are o deschidere de 31 de metri! Prin urmare, un obiect banal, usor de fabricat, o caramida, folosita cu har, ajuta la alcatuirea spatiilor comunitare impresionante. Caramizile se sustin una pe alta, în numar mare si alcatuiesc împreuna spatiul sacru al bisericii, la fel cum multimea crestinilor alcatuiesc biserica în duh. Ideea este de multime de elemente care împreuna alcatuiesc biserica, atât cea de zid, cât si cea duhovniceasca. Structura de zidarie portanta este, în acest sens, nu numai diferita, ci opusa structurii de lemn desi în spatiul ortodox românesc ele se completeaza. Biserica româneasca ne propune o varietate arhitecturala uimitoare constituita în istoria ei, cu arhitectura specifica fiecarei provincii. Cu toate acestea ea nu si-a pierdut, datorita valorii, duhul unitatii. Frumusetea spatiului natural si construit românesc, demonstrata când am vorbit de locuirea traditionala, este data de diversitate, de scara umana, de integrarea într-un peisaj specific. În acest context, bisericile sunt semne, simboluri ale sacrului trait de oameni în fiecare clipa a vietii. Este o viziune prezenta în cursul istoriei pâna la aparitia modernitatii românesti. Arta construirii cu zidarie portanta, al carui mestesug s-a transmis din generatie în generatie, prin intermediul breslelor de meseriasi, presupune forme constructive specifice. Am numit deja arcul, bolta si cupola. Se adauga contrafortii, grosimea mare a peretilor si deschiderile mici ale ferestrelor, toate trei din motive de stabilitate într-o zona seismica. Pe aceste particularitati s-a nascut o arhitectura sacra cu prezenta exterioara monumentala, dar nu complesitoare, stabila, durabila, vesnica în monumentalitatea relationarii cerului cu pamântul. O solutie sensibila, cu darul de a deschide în natura imaginea împaratiei cerului este întrupata în bisericile pictate, în exterior. În acelasi timp, spatiul interior este locul potrivit al întâlnirii cu Dumnezeu si sfiintii lui. Lumina putina patrunsa prin ferestrele mici capata corporalitate, se întrupeaza. Spatiul devine astfel tainic, învaluit în ubicuitatea privirilor vii ale sfintilor. Este locul potrivit, bun, sfânt, pentru rugaciunea personala, comunitara, dar si pentru împartasirea cu Dumnezeu. Câta vreme s-a mentinut stravechea traditie a construirii cu structura de zidarie portanta, arhitectura sacra, cu apogeul ei stilistic în vremea lui Stefan cel Mare si Sfânt si, mai târziu, în vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu, a fost sustinuta cu biserici de mare valoare, icoane adevarate ale sufletului românesc. Modernitatea ne-a scos din spatiul nostru duhovnicesc, prin explozia de noi materiale de constructie, a caror aparitie rapida nu mai lasa timp pentru integrarea lor în forme specifice, dar mai ales, prin continua secularizare, prin îndepartarea de biserica. Una dintre inventiile modernitatii, cu impact puternic în redefinirea arhitecturii, ieftin, usor de pus în opera, cu posibilitati tehnice spectaculoase, este betonul armat. Betonul armat a fost inventat în 1867 de gradinarul francez Joseph Monier. Noul material a început, îndata, sa fie utilizat pe scara larga, în toata lumea. Prima casa din beton armat dateaza din anul 1875, construita în New York, exista si astazi. În România, prima cladire din beton armat, realizata în 1907 este Palatul Patriarhiei, fostul Palat al Camerei Deputatilor. Pentru studiul nostru este cât de poate de semnificativ faptul ca arhitectura palatului nu lasa sa se vada nicaieri utilizarea noului material de constructie care, într-o mare masura, a revolutionat arhitectura prin calitate, pret scazut si libertatea, aproape miraculoasa, oferita în organizarea spatiului arhitectural. Betonul armat aduce o noutate profunda, la nivelul semnificatiilor posibile, a sensului constructiv care i se poate atribui. Daca lemnul este expresia unimii sustinuta de multivalenta calitatilor lui statice si termice, daca zidaria de caramida este expresia comunitatii, a comuniunii între multimea de persoane, din nevoia de a se sustine unul pe altul pentru a prelua sarcini comune, betonul armat este cu totul altceva. Este o alcatuire din otel si piatra artificiala, din suflet si trup. Ele pot alcatui împreuna orice forma de arhitectura, pe spatii spectaculos de mari. Aceasta unitate dintre trupul si sufletul betonului este posibila întrucât ambele materiale au acelasi coeficient de dilatare termica si conlucreaza de minune împreuna. Barele de otel, sufletul, asigura rezistenta la întindere, iar betonul, trupul, pe cea la compresiune. Simbolic, este o îmbinare a calitatilor arhitecturii de lemn cu a celei de caramida.   Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului