O tragedie veninoasă

Titlul tradus face trimitere la Romeo si Julieta, aluzie la piesa facându-se si în finalul spectacolului, în momentul când Bianca soarbe otrava de pe buzele ducelui, printr-un sarut. Daca pâna în prezent, regizorii optau îndeosebi pentru tragicomedie, astazi observam cum din punct de vedere estetic, sunt alese tragedii, dar subtil acestea sunt transpuse prin intermediul categoriei grotescului, prin varii elemente (de exemplu, contre-emploi-urile parodice de personaj, Mostenitorul/ Horia Verives sau chiar servitorul Mostenitorului/ Andrei Sava). Este ceea ce realizeaza si regizorul Silviu Purcarete, fara a cadea în exces. Regizorul alege sa monteze un text în premiera în România, Women beware women de Thomas Middleton (1657), a carui adaptare si traducere le realizeaza, pentru a se plia pe stilul sau de a-si pune personajele în situatii scenice si roluri, mai ales ca actiunea se petrece în Italia medievala, pe care de altfel Purcarete o aduce în contemporaneitate. Actualizarea este majora, dar nu excesiva, elemente de tragedie shakespeariana se armonizeaza cu momente bufe, dar si psihologice. Declamarile de replica din spatiul turnantei, un carusel de emotii prin care trec personajele, sunt însotite de aparteuri si adresari catre public. Simbolurile trimit atât la semnificatii legate de izvoarele piesei lui Middleton (strugurii albi, tabla de sah si jocul de sah), cât si la noi semnificatii. De ce atractia pentru tragedie? Pentru ca traim vremuri complicate, când oamenii se întorc împotriva semenilor prin conflict, conduse de parvenitism, lust, urzeli, tendinte de manipulare de tot felul, lupta pentru dominare, dorinte si planuri de razbunare, aspecte care conduc la ura si nimicirea aproapelui si care nu-i sunt straine nici Italiei medievale si nici actualitatii lumii noastre. De ce tragicomedie facând uz de grotesc? Pentru ca e singura modalitate astazi de a recepta în mod convingator o tragedie. Punerea în scena este impecabila, limpede si extrem de alerta. Nimic nu este complicat inutil (situatii, relatii dintre personaje, intriga), astfel încât e un spectacol demn de secolul XXI, un secol al simplitatii estetice, simplitate care mascheaza complicatii care tin de bizareria compozitiilor admirabil create, savuroase (Ada Lupu, în special, dar si Andrei Sava, Horia Verives, Calin Chirila, Doru Aftanasiu, Dumitru Nastrusnicu). Dar care tin si de interioritatea jocului admirabil al actorilor Petronela Grigorescu, Razvan Contu, Ionut Cornila, Malina Lazar, Cosmin Maxim, Diana Roman. Actorii devin aproape de nerecunoscut în unele momente si asta se întâmpla nu din cauza machiajului, ci datorita compozitiilor puternice la care m-am referit. Apelând la teatru în teatru, într-o a doua parte a spectacolului, diferita ca stilistica de prima, Purcarete pune în scena o tragedie care efectiv sa nu mai aiba loc. Atât de nastrusnice, inventive, curajoase sunt mijloacele scenice puse în joc, încât veninul din imprecatii, sageti, licori este sublimat. Însasi moartea e sublima. Teatrul în teatru pregatit nu e totuna cu cel petrecut în scena, destinul lasând parca locul sincronicitatilor (cerul joaca zaruri). Anularea scenariului lui Middleton, punându-l sub semnul spectacolului în spectacol, are un efect edificator, în sensul ca istoria (piesei) este schimbata. Desi personajele mor, contraeroii emblematici ai trecutului supravietuiesc. De aceea, mai e nevoie de înca o iesire din scena. Iesirea din scena are loc prin gestul brutal al mamei lui Leantio/ Petronela Grigorescu (vocea trecutului) care spulbera actorii care au mai ramas în picioare din spectacolul în spectacol. Inclusiv pe cei care fac parte din propria lume (cardinalul/ Dumitru Nastrusnicu). Mai putin pe unul (episcopul/ Diana Chirila). Secolul XXI este spiritual, fara îndoiala, numai ca, dintr-un exces de spiritualitate, se comit orori. Poate ca acesta e mesajul ramânerii în viata a episcopului. Poate ca duelul final (women beware women) este între vocea trecutului (mama lui Leantio, furia razbunarii declansate de durerea de a-si pierde copilul) si vocea prezentului din trecut (o femeie deghizata în episcop care nu poate fi ucisa si care prin gestul lasciv cu care devoreaza boabele de struguri rosii reface legatura dintre trecut si prezent, aratând clar ca trecutul supravietuieste în prezent si nu poate fi eradicat). În rest, nu-i decât un mod de a scoate absolut toti actorii din scena (mai putin pe episcopul ca simbol al divinitatii ori chiar al opusului acesteia – ceea ce e acelasi lucru – si pe femeia, mama lui Leantio, cea care i-a mitraliat aproape pe toti, devenita si ea duala). Binele si raul nu sunt decât doua fete ale aceleiasi monede. De la secolul spiritual la cel estetic nu mai e decât un pas.   („O tragedie veninoasa” dupa „Women beware women” de Thomas Middleton, în regia lui Silviu Purcarete, distributie: Ionut Cornila/ Ducele, Dumitru Nastrusnicu/ Cardinalul, Calin Chirila/ Fabrizio, Cosmin Maxim/ Hippolito, Ada Lupu/ Livia, Diana Roman/ Izabella, Doru Aftanasiu/ Unchiul mostenitorului, Horia Verives/ Mostenitorul, Razvan Contu/ Leantio, Malina Lazar/ Bianca, Petronela Grigorescu/ Mama lui Leantio, Andrei Sava/ Servitorul mostenitorului, Andreea Boboc, Diana Chirila, Haruna Condurache, Radu Ghilas, Robert Agape, Alexandra Azoitei, Mara Barbarie, Iustin Cauneac, Ionut Cozma, Luca Gumeni, George Gusuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi, muzica originala: Vasile Sirli, scenografia: Dragos Buhagiar, Teatrul National Iasi, Sala Mare, premiera: 11 februarie 2024)   Dana Tabrea este profesor, doctor în filosofie si critic de teatru (membru AICT)