Erori de distribuţie

Cei zece ani petrecuti la Cotroceni i-au deschis lui Iohannis, dupa câte se pare, apetitul pentru putere si pentru functii înalte. Ca sef la NATO se va putea plimba cu avionul, va calatori în multe tari, va discuta de la egal la egal cu liderii statelor din organizatie, va fi în centrul atentiei de fiecare data când se produce un eveniment deosebit – pe scurt, o perspectiva îmbietoare care nu avea cum sa nu-l tenteze. Am vrut, initial, sa intitulez acest articol Erori de casting. Cum însa am protestat, în repetate rânduri, fata de invazia anglicismelor (pe filiera americana) în limba româna, mi-am zis ca nu e potrivit ca tocmai eu sa dau un exemplu prost. Si totusi, casting nu ar fi fost deplasat pentru ca e vorba în cele ce urmeaza de un proiect de anvergura internationala, ce zic, de anvergura transatlantica. Ma refer, multi dintre dumneavoastra ati ghicit, la dorinta lui Klaus Iohannis de a deveni secretar general al NATO. Acum lucrurile s-au lamurit, desi ele erau usor de anticipat, singura necunoscuta fiind postul pe care îl tinteste actualul presedinte. Primul lucru care mi se pare grav în toata aceasta poveste e ca dorinta lui Iohannis a dus la modificarea calendarului electoral, la anticiparea prezidentialelor, la „comasare”, tot atâtea artificii (în dezacord cu Constitutia) care sa-l faca pe postulant disponibil pentru o ipotetica preluare a postului visat. Altfel spus, o tara întreaga se pliaza visurilor de marire ale unui singur om, cu complicitatea coalitiei de la guvernare. Cei zece ani petrecuti la Cotroceni i-au deschis lui Iohannis, dupa câte se pare, apetitul pentru putere si pentru functii înalte. Ca sef la NATO se va putea plimba cu avionul, va calatori în multe tari, va discuta de la egal la egal cu liderii statelor din organizatie, va fi în centrul atentiei de fiecare data când se produce un eveniment deosebit – pe scurt, o perspectiva îmbietoare care nu avea cum sa nu-l tenteze. Îmi e neclar dupa ce criterii cei de la NATO îsi aleg liderii „civili”, daca pot spune asa. Un motiv de mirare a fost pentru mine numirea lui Mircea Geoana în functia de secretar general adjunct. Fiu al unui general care l-a slujit pe Nicolae Ceausescu, Geoana „a întors armele” si a trecut, cu deplin succes, în tabara cealalta. Înclin sa cred ca fisa postului nu e din cale-afara de încarcata si de solicitanta, deoarece el si-a gasit timp, în ultimul an, sa faca numeroase deplasari în orasele patriei, ceea ce unii au considerat (nu fara temei) ca e campanie electorala. La NATO, Geoana a învatat si un vocabular specific. Acum vreo trei-patru saptamâni l-am vazut, pe un post TV, spunând ca în Camera Reprezentantilor din SUA se poarta (apropo de Ucraina) „discutii robuste”. Ba chiar a repetat atunci formula, dovada ca o considera expresiva. Discutii „robuste”? O fi limba româna o limba receptiva si în permanenta evolutie, dar nici chiar asa… Cred ca vazând ca Mircea Geoana dispune de mult timp liber, dl Iohannis si-a spus ca NATO e un loc potrivit pentru domnia sa, asta pe lânga celelalte avantaje de care am amintit mai înainte. Apoi, înca o nota pozitiva, dl Iohannis stie sa pastreze un secret – am vazut acest lucru atunci când presa a vrut sa afle costul calatoriilor sale în strainatate. Stapâneste foarte bine limbajul de lemn, ceea ce poate fi un avantaj redutabil. Si sper ca, daca obtine postul, o va lua cu el pe doamna care se ocupa cu protocolul în Administratia prezidentiala, cea care îl asteapta pe presedinte sa iasa din masina, sa se posteze drept în fata ei, sa-si încheie nasturii de la haina dupa care doamna, terminând rapid inspectia de ansamblu, se da la o parte, iar presedintele îsi poate începe prestatia. Are sanse Klaus Iohannis sa obtina acel post? E posibil. Si-a facut relatii printre mai marii Europei, s-ar putea sa-i înduplece si pe americani. Oricum, cred ca – daca reuseste – avem a face cu o eroare de distributie. Sper totusi ca în NATO deciziile le iau generalii (americani, britanici, francezi etc.) si nu civilii ahtiati dupa functii.