Despre o întâlnire cu Ion Irimescu

Viziunea lui Ion Irimescu despre arta este cât se poate de clara. El, dupa cum a marturisit, nu sculpteaza dupa modele. Sculpteaza idei si sentimente. Materializând depozitarul ancestral ce se afla sedimentat în interioritatea sa. Desigur, materializarea nu se face la un mod brut. Ci, pentru a-si configura ideile, sculptorul face apel atât la impulsurile imaginatiei sale – sa ne amintim de marturisirea sa, de momentele când tresare din somn si îsi asterne ideile, sub forma unor schite, pe o foaie de hârtie – dar si la memoria sa culturala îmbogatita de-a lungul anilor. Pe maestrul Ion Irimescu l-am întâlnit cu o zi înainte ca marele artist sa împlineasca vârsta de 95 de ani, l-am vizitat în atelierul sau situat pe strada Pangrati, nu departe de sediul TVR, unde i-am luat un interviu. Spatiul în care îsi desfasura activitatea venerabilul sculptor – nu am cum sa-i zic altfel – semana cu interiorul unei catedrale, în care ecoul pasilor si cel al glasurilor se înalta lovindu-se mai întâi de boltile înalte, pentru a se rasfrânge apoi în cascade cristaline peste peretii si sculpturile din jur. Mi s-a parut ceva coplesitor, asta cu atât mai mult cu cât spatiul atelierului era strajuit de un fel de amvon, spre care suia o scara în spirala facuta parca din firicele subtiri de fum – cel putin asa mi s-a asezat ea în memorie –, amvonul nu era altceva decât o mica garsoniera suspendata în aer, unde artistul se odihnea dupa orele de munca si unde mai primea câte o admiratoare, asta mai mult în zilele în care doamna sa pleca la cumparaturi sau la cimitir. Atelierul sculptorului Ion Irimescu îmi aducea aminte de castelul din celebrul film al lui Orson Welles, Cetateanul Kane. Era doar o scurta impresie. Caci, în curând, ochii mi s-au obisnuit cu imensitatea, astfel ca atât spatiul, cât si personajele ce-l populau mi-au devenit familiare. Sculptorul m-a primit într-o dispozitie buna, însotit îndeaproape de sotia lui, ca de o umbra ocrotitoare. Cu zâmbetul larg, întins pe fata sa distinsa si bratele deschise, artistul m-a privit adânc în ochi, poftindu-ma sa intru. Am facut înconjurul atelierului, oprindu-ne din loc în loc sa privim câte o lucrare mai noua sau mai veche. M-au impresionat stralucirea lor si formele cu rezonante muzicale. Pareau niste trupuri surprinse într-un dans sacru pe portativ. Sfidau gravitatia, iesind din contingent. Gândul m-a dus la Brâncusi si la Modigliani. Poate ca sculptura lui Brâncusi era un punct de pornire. Sau un punct de întâlnire în transcendent. Modigliani un alt punct, din care se nasteau formele alungite cu rezonante muzicale. Mesajul lor era însa unul si acelasi. Pentru Irimescu, ca si pentru Brâncusi si Modigliani, arta era, deopotriva, „taina si credinta”, iubire, zborul spre lumina, tot ce te apropie de misterul creatiei lui Dumnezeu. „Am modelat materia cautând linia continua – marturisea Brâncusi – si când mi-am dat seama ca nu o gasesc m-am oprit, parca cineva nevazut m-ar fi lovit peste mâini.” Brâncusi nu gasea linia care sa defineasca adevarul – de fapt a gasit-o – fiindca linia se ascundea ca o spirala sau ca un sarpe ce-si misca propria sa coada în interiorul materiei, acolo unde se ascunde si miezul infim al creatiei, miez unde „mâinile artistului” se umplu de suflul materiei pe care o modeleaza. De Modigliani îl apropia, probabil, atractia pentru nuditatea subliminala si formele extatice ascunse în interiorul materiei. Ion Irimescu a mers pe urmele lor, descoperind senzualitatea acolo unde nu e altceva decât un gol. Iar golurile prin jocul lor ritmic apropie sculptura lui Ion Irimescu de cea a lui Henry Moore, unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX. Din miezul tacerii, Brâncusi a sculptat zborul, pasarea maiastra, oul, infinitul. Tacerea lui Ion Irimescu are un continut profund muzical. La el cânta linia si punctul. Cânta si atomul, cânta si particulele infime de materie desprinse din hau. Liniile sale au rezonanta bizantina; ele par sa izvorasca din icoanele ce umplu bisericile noastre. Descoperim în ele conturul chipului maicii Domnului, conturul aripilor frânte ale îngerilor, frânturi din cântecele sacre si harpele la care cânta îngerii iubirea lor, descoperim si gesturile umane, transfigurate de iubire si de mila fata de firul de iarba, de picatura de roua si de tot ce-i sfânt. Sculptura lui contine muzica si poezie, contopite într-o rugaciune, adresata deopotriva omului si Domnului. „Între toate minunile lumii, – spune el – triumfa misterul solar, maternitatea.” Tema nasterii si renasterii materiei l-a urmarit mereu, cum l-a urmarit si pe contemporanul sau britanic Henry Moore, cu arta caruia Ion Irimescu are multe puncte comune, inclusiv obsesia pentru formele abstracte. Viziunea lui Ion Irimescu despre arta este cât se poate de clara. El, dupa cum a marturisit, nu sculpteaza dupa modele. Sculpteaza idei si sentimente. Materializând depozitarul ancestral ce se afla sedimentat în interioritatea sa. Desigur, materializarea nu se face la un mod brut. Ci, pentru a-si configura ideile, sculptorul face apel atât la impulsurile imaginatiei sale – sa ne amintim de marturisirea sa, de momentele când tresare din somn si îsi asterne ideile, sub forma unor schite, pe o foaie de hârtie – dar si la memoria sa culturala îmbogatita de-a lungul anilor. Prin urmare, aceste idei si aceste viziuni sunt ajustate în momentul nasterii lor luând o forma cât mai expresiva, în consens cu noile tendinte ce se manifesta în arta contemporana. La prima vedere, parcursul sau biografic nu are nimic neobisnuit. Ion Irimescu s-a nascut la Arghira, în apropiere de Falticeni. A absolvit scoala primara din acest oras mirific pentru arte, dupa care a urmat cursul liceului din aceeasi localitate, unde si-a manifestat pentru prima data talentul, pictând decorurile unor scenete de teatru organizate de profesori si elevi. A urmat, la vremea potrivita, cursurile Scolii Nationale de Arte Frumoase din Bucuresti, unde a avut sansa sa-i aiba ca profesori pe Dimitrie Paciurea si Oscar Han, personalitati de prim rang ale artei românesti, si nu numai, din prima jumatate a secolului XX. Anumite linii din Sarutul si portretele lui Oscar Han, ca si Himerele lui Paciurea pot fi regasite în creatia lui Irimescu. Destinul a facut în asa fel încât începuturile sculpturii sale sa fie îndrumate de acesti mari înaintasi, dar si contemporani ai sai. Probabil ca Ion Irimescu nu ar fi ajuns la armonioasa forma a golurilor ce ne trimit cu gândul la sculpturile lui Henry Moore daca n-ar fi trecut prin aceasta scoala de elita româneasca, unde l-a cunoscut si pe Ion Jalea, unul din protectorii sai. Dupa absolvirea Scolii Nationale de Arte, Ion Irimescu a fost numit profesor de desen la o scoala din Falticeni, apoi la Bucuresti si Slatina. Parcursul sau artistic cuprinde si un popas la Paris, unde a obtinut o bursa de studii urmând apoi cursurile unei academii de arte. Dupa revenirea în tara, cariera sa artistica urmeaza un curs ascendent; sculptorul participa la cele mai importante expozitii nationale si internationale, fiind încununat cu numeroase premii. Un punct nodal al biografiei sale reprezinta casatoria. Ion Irimescu s-a casatorit la vârsta de 30 de ani, cu Eugenia Augustina Melidon. A se nota ca sotia sa, ca de altfel, si mama sa aveau o descendenta armeneasca, fapt trecut cu vederea de catre multi biografi ai sai. Probabil ca aici chemarea sângelui si-a spus cuvântul. Caci si una din marile sale iubiri a fost tot o armeanca, sculptorita Ioana Kassargian, mai tânara cu 33 de ani decât el, si care a avut o influenta covârsitoare asupra artei sale. Si daca tot am facut aceasta paranteza, simt nevoia s-o dezvolt. Povestea de iubire dintre Ion Irimescu si Ioana Kassargian a venit atunci când artistul împlinise vârsta de 57 de ani. Deci, la mijlocul existentei lui. A fost o dragoste nebuna. Cazut în mrejele tinerei armence, sculptorul n-a avut nici o scapare. Totusi, dupa cum mi-a relatat pictorul Bogdan Bârleanu, care în perioada studentiei a avut privilegiul sa locuiasca în atelierul lui Ion Irimescu, chiar în amvonul care-i servea sculptorului si loc de alcov, si a cunoscut toata povestea, în cele din urma a avut loc si despartirea. Întorcându-se intempestiv de la Paris, unde fusese împreuna cu sotia, sculptorul a surprins-o în flagrant delict pe tânara armeanca, nu în alta parte, ci tocmai în alcovul lor. Socul a fost atât de tare, încât sculptorul a trecut printr-o depresie profunda din care a iesit cu greu. Ioana Kassargian a avut o influenta nu numai asupra vietii lui, ci i-a schimbat, dupa cum mi-a spus Bogdan Bârleanu, si parcursul sau artistic. Altfel apare sculptura sa pâna la întâlnirea cu Ioana si altfel dupa. Acele forme si elemente muzicale întâlnim si în sculpturile tinerei armence. Sculptorita a avut un destin tragic, îmbolnavindu-se de o boala crunta, scleroza în plagi, care i-a grabit sfârsitul, stingându-se din viata în 1985, la 49 de ani. Ion Irimescu a murit în 2005, la vârsta de 102 ani. În toata povestea aceasta cel mai mult a avut de suferit, pare-se, doamna Eugenia, care a facut acatiste, peregrinându-se si rugându-se pe la toate bisericile din Bucuresti si din împrejurimi. Unele guri rele spun ca blestemele sale nu au ramas fara ecou si ca boala cumplita de care a suferit artista s-ar fi tras de aici. Pentru Ion Irimescu întâlnirea a fost una benefica. Ioana nu i-a alintat doar sufletul, ci i-a deschis ochii si spre un alt mod de-a face arta. L-am vizitat atât la atelierul situat din Pangrati, cât si acasa, situata pe strada Zambaccian, într-o casa la fel de impunatoare, plina de tablouri si sculpturi. M-a întâmpinat în prag cu o fata zâmbitoare, alaturi de doamna sa Eugenia. Încadrati de tocul întunecat al usii, sculptorul si sotia lui pareau desprinsi dintr-o stampa japoneza. Privindu-i, gândul m-a dus la Hokusai si la cele 36 de imagini ale Muntelui Fuji. Desigur, în preajma mea nu se zarea nici un munte, se profila doar turnul Televiziunii Române acoperit de pâcla, care în lipsa de altceva mai bun putea fi confundat cu un pisc. Daca trupul i se mai împutinase din pricina vârstei, spiritul – si asta n-o spunem din complezenta – i-a ramas viguros si tânar. La cei 95 de ani ai sai, programul sau de lucru începea la ora 8 dimineata, când artistul intra pe Pangrati, si se termina la ora 12.00, când Ion Irimescu parasea atelierul, urmat ca o umbra de sotia sa, pentru a se odihni. Noi însa stim ca un artist lucreaza si atunci când se odihneste. Caci odihna si somnul sau sunt bântuite de idei si viziuni. În timpul conversatiei cu Ion Irimescu, am surprins-o pe sotia sa îndreptându-si cu discretie ochii în directia amvonului, unde parea sa se miste o umbra ascunsa dupa perdele, si clatinând usor din cap. Gestul ei nu a ramas neobservat de venerabilul ei sot, care privind-o cu coada ochilor chicotea încetisor.   Nichita Danilov este scriitor si publicist