Crize, (de)globalizare și transformare sistemică

Britanicul Harold James (1956-) este profesor de Istorie (economica) si Afaceri Internationale la Universitatea Princeton (SUA) si scrie constant pe diverse teme economice pe platforma media internationala Project Syndicate. Ultima aparitie editoriala a sa se numeste Sapte accidente: Crizele economice care au modelat globalizarea, aparuta anul trecut la editura Yale University Press. Recent, autorul a sustinut o conferinta organizata de Griswold Center for Economic Policy Studies, Julis-Rabinowitz Center for Public Policy and Finance, Economic History Workshop, European Union Program at Princeton si Liechtenstein Institute on Self-Determination. Voi prezenta, în cele ce urmeaza, cele mai importante idei care transpar din aceasta prelegere/ carte. Harold James îsi începe expozeul plecând de la o serie de îngrijorari care au aparut în ultima vreme în mass-media si nu numai. Acestea au vizat sfârsitul erei globalizarii, mai ales dupa ce Peter Kent Navarro, directorul Biroului pentru Politica Comerciala si de Productie al Administratiei Trump (2017-2021), a argumentat ca globalizarea reprezinta pacatul originar care a permis declansarea si raspândirea epidemiei de COVID-19. Laurence Douglas Fink, CEO al celei mai mari companii de management al investitiilor, Black Rock, invocând razboiul din Ucraina, a afirmat ca era globalizarii din ultimele trei decenii a luat sfârsit, lasând în urma efecte sociale nedorite, precum alienare, polarizare socio-economica sau o recrudescenta a miscarilor politice extremiste. Deglobalizarea, socurile de aprovizionare post-pandemie, cele inflationiste, razboaiele din Ucraina si Israel, presiunea în crestere a Chinei asupra Taiwanului, precum si împartirea lumii în blocuri de putere si apartenenta reprezinta un diagnostic cât se poate de obiectiv pentru lumea în care traim. Directorul CIA, William J. Burns, numeste toate aceste socuri pe care le experimentam un asa-numit moment plastic, genul de situatie care se iveste în istorie foarte rar, având calitatea si capacitatea de a pune la îndoiala validitatea unor ipoteze si aranjamente institutionale considerate de nezdruncinat. Statisticile confirma ca de la cel de-al Doilea Razboi Mondial pâna în preajma anilor 2014, comertul international a crescut mai repede decât productia globala de bunuri si servicii. Dupa 2014, dar înainte de socurile politice de tipul celor legate de referendumul privind iesirea Marii Britanii din Uniunea Europeana (Brexit) si alegerea lui Donald Trump ca presedinte al Americii, aceasta relatie s-a schimbat la 180 de grade! În ultimii aproape 200 de ani, economia globala a înregistrat un sir de socuri ale ofertei (supply shocks) care au sprijinit procesul globalizarii. Spre pilda, anii ’40 ai secolului al XIX-lea si anii ’70 ai secolului al XX-lea. Un soc al ofertei în preajma anilor 1840 a fost produs de distrugerea recoltelor de cartofi din Europa de catre o ciuperca agresiva. Marea Foamete Irlandeza, spre exemplu, a reprezentat un episod negru în istoria lumii, peste 1 milion de oameni murind în perioada 1845-1852. Acest lucru a demonstrat incapacitatea guvernelor de a-si proteja cetatenii în fata acestui eveniment neprevazut. Revolutiile din 1848 au modificat rolul guvernelor în acest sens, devenind proactive. De ce sunt importante aceste socuri ale ofertei pentru ceea ce numim astazi colocvial globalizare? Raspunsul este ca în momentul declansarii lor, tehnologia existenta este preluata si folosita revolutionar pentru a rezolva problema care le-a cauzat. Spre exemplu, motorul cu aburi exista înca din secolul al XVIII-lea, fiind folosit initial la scoaterea apei din minele de carbuni. Abia în preajma anului 1820 acesta a fost folosit la ceea ce stim din manualele de istorie. Harold James explica faptul ca abia dupa ce au aparut retelele de cai ferate si transportul transoceanic, lumea si-a dat seama cum poate sa rezolve problema foametei generalizate. Guvernul britanic, considerat cel mai eficient la acel moment, asa cum am afirmat deja mai sus, esuase lamentabil în a gestiona criza irlandeza. Întrebarea care se pune este: cum a reusit sa obtina o contraperformanta atât de dramatica? Întâi, observând efectele negative ale foametei, guvernul a luat decizia de a subventiona preturile produselor necesare si de a le cumpara apoi pentru a le distribui celor afectati. Efectul acestei decizii economice a fost reprezentat mai întâi de cresterea deficitului bugetar, iar apoi de escaladarea deficitului comercial. În fata acestei probleme macroeconomice dificile, solutia a fost reprezentata de cresterea dobânzilor în acord cu regulile sistemului etalon-aur (gold standard), ceea ce a generat o recesiune economica greu de gestionat. Guvernul s-a vazut deodata pus în fata unei situatii aparent fara scapare, singura varianta de decizie identificata fiind aceea de a bloca scenariul initial si de a nu mai furniza produsele alimentare populatiei înfometate. Astfel, printre altele, esecul statului a determinat ca foametea sa capete proportii si mai mari, iar între timp epidemia de rujeola s-a raspândit rapid si ea, înrautatind si mai mult situatia. În anii ’70 ai secolului trecut, un alt soc s-a identificat drept cauza a crizei. Ceea ce ni se pare astazi o nimica toata, containerul, exista pe piata înca din anii 1930. Spre pilda, înca din anii 1950, serviciile de transport comercial în America se derulau la cote ridicate cu ajutorul containerelor. Ca si în cazul anterior, nimeni nu s-a gândit ca tocmai acolo poate sa fie gasita solutia, deoarece înca nu se formasera asa-numitele efecte de retea. Atunci când pretul petrolului a crescut la cote istorice, iar pretul transportului a atins proportii din ce în ce mai nesustenabile, revolutia containerului nu a mai reprezentat o himera. Ceea ce doreste sa evidentieze autorul este ca, în urma unui soc de proportii (de exemplu, epidemia de COVID-19), indivizii sunt stimulati, chiar obligati, sa regândeasca din temelii modul în care deruleaza o serie de activitati. Spre exemplu, aveam cu totii la dispozitie tehnologia care sa permita comunicarea online, dar pandemia ne-a fortat sa o utilizam într-un mod aproape nebanuit din punct de vedere transformational. Astazi, putem vorbi chiar de meserii care se exercita de acasa prin intermediul accesului la tehnologii informationale si de comunicare (tele-educatie, tele-medicina etc.). Problemele lantului de aprovizionare din prezent pot fi întelese si percepute ca declansatori (triggeri) care pot revolutiona lumea. Cu precizarea ca pot fi situatii particulare în care acestea pot fi instrumentalizate politic, ceea ce face procesul extrem de complex. Pe de alta parte, ceea ce numim în literatura de specialitate drept mari socuri ale cererii (demand shocks), precum Marea Depresiune din 1929 si Criza globala din 2008, genereaza un mod de gândire economic diferit. Un deficit de cerere necesita interpunerea unor politici de stabilizarea economiei. Spre exemplu, ceva trebuie facut pentru a stimula cererea sau pentru a echilibra masa monetara în circulatie. Or, în cazul socurilor de oferta, lucrurile sunt mult mai dificile. Nu trebuie sa stimulezi oferta agregata, ci doar productia anumitor bunuri si servicii. E nevoie doar de anumite reglaje fine. În timpul crizei pandemice din 2020, a fost necesar sa se produca masti, echipamente medicale specifice, dezinfectanti. Asadar, parafrazându-l pe Keynes, potrivit caruia lucrurile trebuie sa se înrautateasca înainte de a se îmbunatati, Harold James arata ca astfel de socuri ne ofera capacitatea creativa si de învatare care transforma societatea umana într-un loc mai bun si mai prosper. Inima sus!   Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor