Tot d’ale felinologiei

Tulburator fu telefonul intempestiv al unui barbat cam artagos, care se rasti la profesor: „Haidi, bre, cî nu mori! Lasî sî tu di la tini! Lasî-mî sî potolesc nisti slaninî cu seapî – sepusoarî rosa colo-sa, di la cumnatî-miu di chisti dial, uai! Haidi, nu ti calisi chiar asa, cî uamini sîntim, ci basca me!” În fine, în mintea supraponderalilor, terapeutul devenise treptat Dumnezeul mâncarii, în bratul lui stând deopotriva interdictiile si indulgentele procesului nutritional, un chelar al Împaratiei Halelii, auster, încruntat si parcimonios. Mai multi universitari mi-au reprosat ca am acordat atentie psihologului Mitrut Mitran Mitrica saptamâna trecuta, neglijând inimaginabila drama traita de un coleg de-al sau de domeniu, Amedeo Gruba. Mea culpa. Furat de peisajul duios al psihoterapiei pisicilor, am uitat de o alta tragedie petrecuta tot în lumea psihologilor. Va amintiti ca, înainte de a se specializa în „mentalitarul” mâtelor, Mitran predase un curs de mare impact, intitulat Tulburarea comportamentala a anorexicului lipsit de imaginatie. Ei bine, cel care-i tinea isonul la Catedra, cu o disciplina cumva rasturnata în oglinda, era mentionatul Amedeo Gruba. El devenise titularul unei materii aparent opuse celei sustinute de MMM, dar, în realitate, complementare, numite Reveriile diurne ale obezului compulsiv. Cursul în cauza avea, de asemenea, un succes nebun. Anual se înscriau sa-l urmeze, pe lânga studentii obisnuiti, zeci de supraponderali din oras, dornici sa dezlege misterul traumei psihice care îi împingea sa manânce peste masura. Aidoma lui Mitrica, Amedeo ajunsese un veritabil guru local. La un moment dat, a câstigat, la rândul sau, o bursa de studii într-un prestigios centru universitar american. Revenind dupa doi ani în România, domnul Gruba s-a aratat pus pe fapte mari. A spus ca simpla activitate didactica, fie si apreciata, nu-l mai satisfacea, simtindu-se capabil de mai mult. Cunostintele acumulate în Lumea Noua meritau nu doar diseminate pe meleagurile mioritice, ci si puse în aplicare. Obezii autohtoni, ca si cei de pretutindeni, aveau nevoie de ajutor nemijlocit, nu numai de teorii fara sfârsit. Ca atare, zbatându-se perseverent prin diverse structuri administrative ale statului, psihologul reusi sa legalizeze o linie telefonica de urgenta pentru persoanele cu probleme de greutate. A denumit-o Obesity Hotline si i-a facut o reclama agresiva în toata tara. Unul dintre sloganurile de prezentare suna astfel: „Te îmbie iar papatul?/ Te scapa telefonatul!/ La burtica ramâi fain,/ Sunând la Obesity Hotline!” Si-a angajat trei colaboratori apropiati sa-l ajute în dificilul lui demers de însanatosire a neamului, însa principala voce terapeutica de la capatul firului îi apartinea lui Amedeo Gruba. Omul muncea imens pentru a-i consilia pe grasanii deznadajduiti, petrecându-si practic viata în birouasul unde instalase liniile telefonice ori preluând, prin transfer rapid, diverse apeluri disperate direct pe celularul sau. Se putea constata usor ca pâna si medicii de la Urgente duceau o existenta mai relaxata decât bietul psiholog afectuos si altruist. Încet-încet, s-a produs dezastrul. Scopul hotline-ului fusese, evident, acordarea de sprijin psihologic obezilor aflati în interiorul unor diete complexe, intrati, din varii motive, în scurte perioade de slabiciune, marcate de tentatia înfruptarii din alimentele interzise. Gruba detinea strategii foarte eficiente de reechilibrare a acestor nefericiti si de remotivare a lor în întoarcerea la rigorile propriilor regimuri nutritionale. Curând însa, o problema s-a dovedit a fi faptul ca multi dintre cei care sunau nu trecusera printr-o „motivare” initiala a necesitatii de a slabi, luând totul ca pe o restrictie injusta, aplicata lor de catre semeni. De aceea, apelau numarul lui Amedeo pentru a-l ruga sa se milostiveasca de ei si sa le permita sa manânce din bunatatile interzise, cu atâta sadism, de „domnul” ori de „doamna doctor”. O domnisoara îl implora sa-i acorde „dezlegare” macar „la brânzoaice”, alta solicita permisiunea pentru „o singura zi de crapelnita, dar asa ca pe vremuri, pâna la lesin”, iar cineva dorea „gogosi cu ciocolata”. Tulburator fu telefonul intempestiv al unui barbat cam artagos, care se rasti la profesor: „Haidi, bre, cî nu mori! Lasî sî tu di la tini! Lasî-mî sî potolesc nisti slaninî cu seapî – sepusoarî rosa colo-sa, di la cumnatî-miu di chisti dial, uai! Haidi, nu ti calisi chiar asa, cî uamini sîntim, ci basca me!” În fine, în mintea supraponderalilor, terapeutul devenise treptat Dumnezeul mâncarii, în bratul lui stând deopotriva interdictiile si indulgentele procesului nutritional, un chelar al Împaratiei Halelii, auster, încruntat si parcimonios. Se întelege, experimentul a fost mult prea dur pentru psihicul rafinat-superior al lui Amedeo. A cazut repede în depresie, gasindu-si alinarea, culmea, în buclucasele gogosi cu ciocolata. Închis în cabinetul cu telefoane de urgenta, Gruba privea în gol si se îndopa cu aluatul umplut cu crema dulce. În mai putin de doi ani, a ajuns la respectabila greutate de trei sute cincisprezece kilograme. Într-o buna zi, a pus el însusi mâna pe telefonul rosu si a format 112. A rostit un singur cuvânt pe ton cavernos: „Ajutor!” A trebuit sa fie scos, pe fereastra largita de zidari, cu o macara speciala, adusa de pompieri. În prezent, tine dieta severa si beneficiaza de consiliere psihologica din partea fostului sau asistent de la faimosul curs Reveriile diurne ale obezului compulsiv.   Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi