Filosofii lucrurilor pământești și paradisul*

De-a lungul timpului, despre economisti s-au spus tot felul de lucruri, de cele mai multe ori, nu tocmai flatante. Principalul repros adus muncii acestora a fost mai mereu acela ca obiectul demersurilor lor ar fi neinteresant, banal, derizoriu, prea mundan, cel putin în comparatie cu cel al altor truditori pe tarâmul ideilor. Economia, ni se spunea, cel putin pâna acum vreun veac, s-ar ocupa de chestiuni prea „materialiste”, prea putin „înalte”, prea putin ezoterice.  „Cercetarea naturii si cauzelor bogatiei natiunilor” a parut pentru multi învatati, vreme îndelungata, un tel prea lumesc, chiar vulgar, pentru a putea sa faca din economisti insi demni de respectul de care se bucurau teologii, poetii, dramaturgii, fizicienii sau chimistii. Putini dintre cei ce au populat scortoasa lume a savantilor ar fi acceptat vreodata sa-l aseze pe Adam Smith alaturi de Toma dîAquino, Dante, Shakespeare, Newton sau Boyle. Apogeul acestui tip de atitudine a fost atins, probabil, la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când Thomas Carlyle eticheta stiinta economica drept the dismal science, cu alte cuvinte, sumbra, întunecata, mohorâta, posomorâta, chiar depressing. Atunci, nu-i de mirare ca, în dorinta de a-si depasi acest complex de inferioritate si de a dobândi stralucirea de care se bucurau alte branse ale cunoasterii, ea a început sa importe masiv, în perioada ei neoclasica, instrumente specifice altor domenii, complet inadecvate propriilor demersuri, spre exemplu, din stiintele naturale, care se bucurau de un prestigiu extraordinar, acceptând sa sufere de scientism, din dorinta de a sclipi. Totusi, pe ultima pagina a celei mai celebre si mai controversate carti de economie publicate în secolul al XX-lea, cel mai celebru dintre directorii pe care i-a avut Banca Angliei scria un lucru extraordinar, asupra caruia putem fi cu totii de acord, indiferent de profesia pe care o exercitam: „Ideile economistilor si ale teoreticienilor politicii, si atunci când au dreptate si atunci când gresesc, exercita o influenta mai puternica decât se crede îndeobste. Într-adevar, putine alte lucruri guverneaza lumea”. Evident, Keynes, caci despre el este vorba, cu geniul sau incontestabil, în ciuda superficialitatii sale în ceea ce priveste studierea si cunoasterea stiintei economice, n-a spus niciodata ca, pe termen lung, lumea se va ghida dupa ideile bune, sanatoase, de bun-simt. Asadar, odata „reperata” onoarea acestei branse si a celor ce-o populeaza, macar la nivel declarativ si în acest sens keynesian, prin autoritatea celui mai influent economist al secolului al XX-lea, ne putem întreba în mod legitim: care sunt ideile, „temele” ce constituie obiectul preocuparilor economistilor? Oricât ar parea de socant, cred ca, cel putin subliminal, ei se ocupa de alte lucruri decât putem remarca noi la prima vedere. Afirm asa ceva sub influenta puternica a ultimei carti publicate de H. R. Patapievici, intitulata Doua eseuri despre paradis si o încheiere, în care autorul sustine ca „… foarte târziu am înteles ca tema vietii mele a fost dintotdeauna paradisul”. Sper ca nu supar pe nimeni, în primul rând pe autorul cartii sus-mentionate, daca sustin ca o tema atât de „înalta”, de ezoterica poate reprezenta obiectul preocuparilor celor pe care, în mod absolut legitim si în sens reparatoriu, R. Heilbroner îi numea, în urma cu mai bine de jumatate de veac, the worldly philosophers, „filosofii lucrurilor pamântesti”. Chiar daca într-un mod figurat, cautarea paradisului reprezinta tema centrala a operei unui economist absolut remarcabil, Ludwig von Mises, a carui lucrare esentiala, Actiunea umana. Un tratat de economie, o lansam astazi sub auspiciile Bancii Nationale a României. Mai mult decât atât, demersul lui Mises nici macar nu este unic în peisajul stiintei economice. Atunci când îsi scria opera, Marx facea acelasi lucru, cauta paradisul. În fapt, descoperirea unui paradiso terrestre, secularizat, facea obiectul eforturilor unui grup semnificativ de intelectuali din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si din prima jumatate a secolului al XIX-lea – Babeuf, Fourier, Owen, Proudhon, Saint Simon, atasati idealului socialist, care îsi expuneau conceptiile plecând, în linii mari, de la teoriile politice ale cetatii ideale, schitate cu mult timp în urma de Platon, Morus, Campanella sau Bacon. Unul dintre acestia, colaborator direct al lui Marx si prim-mentor al lui Engels în materie de comunism, Moses Hess, nu se sfia sa utilizeze, în 1846, expresia raiul pe pamânt, cea care va da titlul cartii publicate, mult mai târziu, de Joshua Muravchik. „Crestinul, sustinea socialistul german, îsi imagineaza un viitor mai bun pentru om… sub forma bucuriei ceresti… Noi, pe de alta parte, vom aduce raiul pe pamânt”. Plecând de la o conceptie primitiva, naiva asupra fenomenelor sociale, ce descria evolutia lumii în logica maniheista, ca lupta neîntrerupta dintre bine (clasa muncitoare) si rau (capitalisti), Marx visa la un sfârsit hegelian al istoriei, la un paradis terestru etern al clasei muncitoare, posibil prin rasturnarea revolutionara a iadului capitalist. În aceasta Candida Rosa de factura marxista, îsi vor petrece vesnicia alesii, mântuitii, adica proletariatul exploatat de capitalistii nemilosi. Strict vorbind, Marx se afla în cautarea unui paradis pierdut, paradisul lumii arhaice, tribale, închise, împotriva pretentiei lui internationaliste, universaliste din sloganul „Proletari din toate tarile uniti-va!”. Elementul esential al sistemului marxist este egalitatea, un principiu care ghida (si care poate ghida doar) lumea primitiva. Societatile complexe, sofisticate, cele care fac obiectul explicatiilor lui A. Smith si L. von Mises, sunt imposibil de organizat pe principii egalitariste. Platon a înteles cu claritate acest lucru când si-a construit cetatea ideala, limitând-o la dimensiunile unei constructii arhaice, primitive, de mici dimensiuni, si când considera drept o decadere evolutia catre structuri sociale mai complexe. Revenirea la pretinsa Vârsta de Aur a omenirii însemna pentru el întoarcerea la lumea autarhica si egalitarista a primilor oameni. Desi pare a se afla la capatul celalalt al istoriei, la sfârsitul, nu la început ei, raiul marxist înseamna, din perspectiva trasaturii sale fundamentale – egalitatea, o revenire la începuturile pretins idilice ale umanitatii, caracterizate prin viata simpla, tihnita, prin fratietate, armonie, omogenitate sociala si „stomac comun”, mai precis, proprietate comuna. Astfel, Marx, în pofida pretentiei de a propune un proiect nou, revolutionar, pe baze stiintifice, propune, subconstient si în linii mari, o revenire la un paradis despre care Platon, spre exemplu, spunea ca ar fi existat deja. În fapt, toti autorii de utopii, de la Platon la socialistii moderni, trecând pe la Morus si Campanella, vedeau societatea ideala ca o societate egalitarista si de mici dimensiuni, deci primitiva, necivilizata. Desi toti socialistii sanctificau viitorul, în fapt, tânjeau cu nostalgie la un rai pierdut în strafundurile istoriei. Spre deosebire de Marx, Ludwig von Mises construieste în opera sa un alt tip de paradis. Singurul punct comun între paradisul marxist si cel misesian este natura terestra, si nu celesta, a acestora. Însa, în esenta, avem de-a face tot cu un proiect de paradis, chiar daca în mâinile economistului austriac aceasta tenta constructivista poate trece drept inacceptabila. La prima vedere, a spune ca Actiunea umana are drept tema cautarea paradisului poate fi un lucru greu digerabil în primul rând de adeptii liberalismului, cei printre care se numara inclusiv autorul rândurilor de fata. Nici macar Mises n-a avut vreodata pretentia de a descrie vreun soi de paradis mundan. Mai mult decât atât, a scris, în 1922, o carte, Socialismul. O analiza economica si sociologica, prin care demonstra imposibilitatea paradisului marxist. În esenta, el arata ca societatile sofisticate, populate cu foarte multi insi, nu pot functiona dupa principiile societatilor autarhice, primitive, bazate pe egalitarism si proprietate comuna. Astfel, el anticipa cu acuratete transformarea paradisului socialist în infern, prin imposibilitatea lui de a fi transplantat de la o lume simpla la una complexa. (Asadar, paradisul marxist devine iad prin inadecvare, prin faptul de a fi „prost plasat”, de a fi dorit spre instaurare într-o lume complet diferita de cea în care ar fi existat cândva.) Totusi, Mises propune, în ultima instanta, tot un model de paradis, tot o utopie. Spunând acest lucru, complet neobisnuit pentru un adept al scolii austriece de economie, as dori ca virtutile exceptionale ale cartii pe care o lansam astazi sa nu treaca drept aiureli, fantasmagorii sau „abureli savante”, asa cum le-ar numi Goethe. Dimpotriva. Socialismul a fost utopic de la cap la coada, în ciuda scuzei puerile conform careia incapacitatea sa de a functiona ar fi provenit dintr-o „proasta aplicare”. Însa nimeni nu poate contesta faptul ca, la un moment dat, devenise o veritabila religie, cu un succes ce parea sa-l depaseasca pe cel al crestinismului. Hayek, poate cel mai profund cercetator al fenomenelor sociale din toate timpurile, explica succesul gânditorilor socialisti prin „curajul de a fi utopici”. Mai mult decât atât, cel mai important discipol al lui Mises recomanda deschis asumarea de catre gânditorii liberali a unei utopii de factura libera. „Ceea ce ne lipseste, scria el în 1965, este o Utopie liberala, un program care nu pare nici o simpla aparare a lucrurilor asa cum sunt, nici un fel de socialism diluat, ci un radicalism cu adevarat liberal, care nu cruta susceptibilitatile celor puternici (inclusiv ale sindicatelor), nu este excesiv de practic si nu se limiteaza la ceea ce apare astazi ca posibil din punct de vedere politic”. Demersul sau nu era deloc singular printre gânditorii liberali. Floyd Arthur Harper, unul dintre fondatorii Mont Pèlerin Society si fondator al influentului Institute for Human Studies, propunea, în My Utopian Design for Human Society, „un maximum de libertate ca o conditie umana dezirabila”, iar Robert Nozick scria, în 1974, pe baza conceptiilor lui John Locke, fondatorul liberalismului modern, o carte intitulata, pur si simplu, Anarhie, stat si utopie. Or, daca acceptam faptul ca gândirea de tip utopic constituie rezultatul cautarii paradisului, asa cum ne spune H. R. Patapievici în ultima sa carte, atunci trebuie sa admitem, implicit, faptul ca liberalismul nu s-a sfiit sa propuna el însusi modele ideale de functionare a societatii. Ceea ce face Mises în Actiunea umana este sa propuna o utopie liberala, esentialmente diferita de utopiile socialiste. Noi, cei ce ne consideram liberali, n-ar trebui sa tagaduim acest fapt, macar dintr-un punct de vedere. Pentru a da un randament bun, creierul uman se straduieste sa descopere oriunde modele, adica dispuneri relativ logice ale unor elemente într-un întreg, pentru a putea explica lumea din jurul sau. DEX-ul da o definitie destul de buna modelului, considerându-l drept „un sistem teoretic sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate indirect proprietatile si transformarile altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezinta o analogie”. Asadar, un model social ideal, utopic, un paradis terestru, în cazul fenomenelor economice, ne permite sa întelegem, prin raportare, în ce masura ceea ce este se apropie de ceea ce ar putea fi si sa descoperim caile prin care elementul-etalon, în cazul de fata, sistemul economic compatibil cu ameliorarea în cea mai mare masura a bunastarii materiale si spirituale a fiecarui individ în parte, poate fi tangibil. Or, exact acesta este lucrul pe care îl face Mises, nu doar în cartea sus-mentionata, ci în întreaga sa opera. Utilitatea unui model ideal nu deriva din însasi punerea lui în practica, deoarece între idealul dezirabil si realitatea practica ar putea sa existe întotdeauna o bariera insurmontabila, ci din simpla lui urmarire cu perseverenta, la fel cum urmarirea adevarului poate fi mai valoroasa decât adevarul însusi. Societatea descrisa de Mises în Actiunea umana. Un tratat de economie pare si, probabil, se dovedeste a fi utopica, cel putin dintr-un singur motiv si anume acela ca ea n-a existat niciodata în realitate, nici macar în secolul al XIX-lea, considerat the golden age of liberalism. Din acest motiv, Mises nu cauta un paradis pierdut, ci unul promis. Aici se gaseste diferenta fundamentala dintre Edenul marxist si cel misesian. Mises nu scrie cu nostalgia reprimata subliminal a unei epoci care, de fapt, n-a existat niciodata, ci are în vedere un model pentru o societate care devine tot mai complexa, mai sofisticata, complet diferita de lumea autarhica primitiva, tribala, egalitarista, nivelatoare aleasa drept etalon de intelectualii socialisti. Ordinea sociala din ce în ce mai complexa, cum era lumea la 1949, anul aparitiei cartii, si cum este cea a zilelor noastre, se bazeaza pe principii, conceptii si instrumente complet diferite de cele ale societatii restrânse zugravite de Platon si ale celei paradisiace visate de Marx. Aici, gradul crescând de complexitate, din cauza cunoasterii dispersate, subiective si doar partial transferabile, implica un alt principiu de reglare a relatiilor interpersonale, libertatea individuala, cu suport inseparabil în proprietatea personala, nu egalitatea si actiunea en corps. Aici, fericirea devine, din motive de complexitate si de imposibilitate a coordonarii în vederea atingerii unor teluri comune, o chestiune de ordin personal. În paradisul lui Mises, mântuirea este posibila în mod individual, nu colectiv, ca în raiul marxist; or, dreptul la mântuire deriva din meritocratie, consfintita prin rezultatele participarii la procesele pietei, un tip special de democratie care exclude votul pe baze egalitariste, nu în virtutea apartenentei la clasa. Astfel, „ascensiunea” muritorului, spun ascensiune, deoarece în traditia crestina raiul se afla „sus”, iar iadul „dedesubt”, depinde de efortul individual, de capacitatea de a coopera cu ceilalti, de a participa la satisfacerea altor interese personale, apartinând, în imensa lor majoritate unor insi necunoscuti. Paradisul misesian nu ni se arata, aidoma persanilor, drept o gradina a desfatarii regelui, ci una a libertatii omului obisnuit. De fapt, elementul-cheie al acestuia este libertatea. Aici, indivizii au dreptul la o mântuire asa cum fiecare dintre ei o întelege. Il paradiso terrestre imaginat de Ludwig von Mises constituie un tarâm în care libertatea individuala, proprietatea privata, rule of law, piata libera, un stat cu functii mult limitate în raport cu cele din prezent reprezinta garantii insubstituibile ale straduintei vesnice a omului de ameliorare a propriei conditii, de descoperire a fericirii, a propriei fericiri. Astazi, într-o lume care pare sa se îndeparteze tot mai mult de idealul descris în Actiunea umana. Un tratat de economie, Mises ne propune, de aceasta data în limba româna, sa încercam sa descoperim paradisul. Însa, mai avem noi, cei ce locuim într-o lume ce se scufunda sub povara birocratiei, a populismului, a antiliberalismului, a democratiei populare, senzorii necesari descoperirii splendorii paradisiace?   *Discurs rostit la Banca Nationala a României, pe 18 noiembrie 2018, cu ocazia lansarii, în limba româna, a cartii Actiunea umana, de Ludwig von Mises.   Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România