Maastricht 1992

Acum treizeci si doi de ani, la 7 februarie, sediul guvernului provinciei Limburg (Tarile de Jos) gazduia o reuniune festiva a ministrilor de externe si de finante din statele-membre ale Comunitatilor Europene. Maastricht, capitala respectivei provincii, urma sa dobândeasca o notorietate coplesitoare pe continent si în lume, gratie documentului ce urma sa fie semnat: un tratat de uniune economica si politica între „Cei Doisprezece” parteneri vest-europeni. Optiunea pentru Maastricht se explica prin faptul ca aici avusese loc, în perioada 9-10 decembrie 1991, summit-ul („Consiliul European”) prin care se definitivase acordul pe textul tratatului. În acel semestru, presedintia Comunitatilor era exercitata de Tarile de Jos, astfel ca s-a decis ca tot aici sa aiba loc ceremonia de semnare, doua luni mai târziu, chiar daca între timp stafeta urma sa fie preluata de Portugalia. Asadar, guvernul de la Haga era constient ca îi va reveni misiunea (si onoarea) de a desemna un viitor oras-simbol al Europei unite. Hotarârea sa trebuie asociata cu istoria si cultura orasului Maastricht, dar si cu pozitionarea acestuia – în sud, la granita cu Belgia si foarte aproape de cea cu Germania. Daca tinem cont si de faptul ca distantele ce-l separa de teritoriile Frantei si ale Luxemburgului sunt mici, Maastricht pare orasul cel mai „integrat” teritorial pe care-l putea oferi Regatul Tarilor de Jos pentru organizarea unei asemenea reuniuni. Astazi, semnarea unui tratat european semnificativ nu poate fi conceputa altfel decât într-o reuniune a sefilor de state sau guverne – asa-numitul Consiliu European. În 1992, însa, liderii politici de vârf au ramas acasa, obositi si uzati de un proces de negociere mai greoi si mai problematic decât ar fi fost de asteptat. Conferinta interguvernamentala (în fapt, un sistem de conferinte interguvernamentale dedicate celor doua componente, uniunea economica si cea politica) se derulase practic pe întreaga durata a anului 1991, într-un mediu international volatil si în fata unui public intern care, pe alocuri, îsi pierdea rabdarea. Multi dintre demnitarii prezenti în capitala provinciei Limburg erau constienti ca batalia nu s-a încheiat. Se stie ca, în Danemarca, tratatul a fost respins, într-o prima faza, de electorat, fiind necesare concesii semnificative în materie de suveranitate, care au permis votul favorabil la un nou referendum, cu consecinta ca tratatul a intrat în vigoare mai târziu decât se intentiona – la 1 noiembrie 1993. Probleme la ratificare aveau sa apara si în Franta (majoritate foarte fragila la referendum) si Germania (unde curtea constitutionala a trebuit sa analizeze atent compatibilitatea cu legea fundamentala), spre a nu mai vorbi de Regatul Unit (pentru care tratatul avea sa conduca la coagularea si consolidarea aripii eurosceptice a partidului conservator). La ceremonia din februarie a fost presedintele Parlamentului European, Egon Klepsch, politician german afiliat Uniunii Crestin-Democrate, partidul cancelarului Helmut Kohl. A surprins, într-o oarecare masura, absenta presedintelui Comisiei, Jacques Delors (socialist francez), dar probabil ca acesta era pe deplin satisfacut de rezultatele precedentului sau sejur în capitala limburgheza – cel din luna decembrie 1991, în care proiectul Uniunii Europene este asumat oficial de sefii de state sau guverne. În plus, presedintele Comisiei prefera sa participe doar la întâlnirile la vârf, evitându-le pe cele organizate la nivel ministerial, asa cum a fost cea din 7 februarie. Multi dintre cetatenii „Celor Doisprezece” au ramas indiferenti, la vremea respectiva, fata de stirea semnarii documentului, în primul rând pentru ca elementele de baza ale proiectului Uniunii Europene fusesera intens discutate în anul precedent. Pentru cetatenii din statele Europei Centrale si de Est, evenimentul a generat doua atitudini contradictorii, ambele explicabile. Era, pe de o parte, sentimentul ca Europa (la singular) la care doreau sa revina capata forma politica – ceea ce le usura reflectia si actiunea. Pe de alta parte, multi dintre ei întelegeau ca tratatul de la Maastricht va genera o dinamica la care societatile lor vor avea mari dificultati sa se racordeze, în ciuda faptului ca dezbaterile asociate conferintei interguvernamentale din 1991 adusesera în prim plan si nevoia ca Europa unita sa-si creeze o strategie pentru Est. Stim, astazi, ca diferentele si distantele nu dispar ca prin minune, dar mai stim ca Uniunea Europeana consfintita la Maastricht si-a deschis ulterior portile.