Întoarcerea la matcă a pictorului pe o cale regală

Prin ultima sa expozitie, „Jocuri de putere”, de la Galeria Dana din Iasi, pictorul Adrian Stoleriu, profesor si decan al Artelor Frumoase de la Iasi, se întoarce la matca, asa cum mi-a marturisit-o artistul înainte de vernisaj, unul care, prin publicul prezent, elevat, numeros, reprezentând toate generatiile aproape în egala masura, a amintit de atmosfera regaliana din anii de aur ai vietii culturale din cetatea Iasilor.  Uceniciile s-au petrecut pentru Adrian Stoleriu la înalta scoala ieseana, prima Academie româneasca de Arte, sub bagheta unuia dintre profesorii harului, Jenö Bartos, care l-a introdus în ascunzisurile picturii murale. Pentru acest domeniu al formatiei, discipolul a vadit apetente si vocatie indiscutabile. Dupa absolvirea în 2006, cu o lucrare de licenta de tinuta, si apoi a masteratului la fel de briant, Adrian Stoleriu începea o cariera universitara, iar pe plan creator, fara sa paraseasca cu totul ramura artelor vizuale în care se instruise, a fost ispitit de explorarea unor teritorii la moda în acea vreme. Si-a încercat puterile, cu izbânzi notabile, în instalatii, în care înclinatiile sale picturale asezau o nuanta particularizanta, ori în pictura digitala, modalitate artistica ce-i destarmuia imaginatia si-i îngaduia fantezii cromatice fabuloase. Dar, cu toate reusitele, tânjea la exprimarea în registrul pictural, nu contrapunctic, asa cum se manifestase în arta iconica, cu ingenuitati transfiguratoare, ci plenar, ca o dominanta a personalitatii sale de izvoditor de frumos, cu rostire originala. Acumulase învatamintele trebuitoare, stapânea uneltele mestesugului si îsi putea permite abordari novatoare, definitorii ale unui stil si ale unei viziuni, care sa-l individualizeze în câmpul artelor vizuale. Si întoarcerea, riguros si efervescent pregatita, s-a petrecut, am putea spune, folosind titlul unei carti magice al lui André Malraux, pe „Calea regala”, cu o expozitie, cu un titlu incitant, „Jocuri de putere”, vernisata întâi la Sibiu, la prestigiosul asezamânt muzeal de la Palatul Brukenthal, unde marca Ziua Culturii Nationale din 2024, si apoi, în februarie, la Iasi, în cetatea sa, la Galeria Dana. Programatic, pictorul Adrian Stoleriu se doreste a fi o constiinta a timpului sau. Nimic din ceea ce are loc pe planeta, luminos sau tenebros, nu-i este strain si nici indiferent. Simte nevoia sa ia atitudine, sa admire, ori sa critice, mânat de dorinta de a contribui la schimbarea în bine a lumii în care traieste, la îndreptarea pacatului adamic si ridicarea din starea de decadere spre faptuirea binelui întru lucrarea caruia a facut Dumnezeu omul, poftindu-l, de-i vrednic, în gradinile Raiului. Despre aceste sfâsieri si privitor la continua cautare a Luminii de multi dintre pamânteni si-a dorit sa vorbeasca Adrian Stoleriu semenilor, invitându-i la meditatie si actiune. Calea pe care a mers nu-i una batatorita, desi croita pe experiente artistice anterioare, multe ale unor nume sacre ale picturii. Ca scrie aceasta saga captivanta a luptei pentru existenta, ce ia si forma nemiloaselor „jocuri de putere”, el a plasat marile teme ale contemporaneitatii, razboaiele, poluarea, sclavia zilelor noastre, cruzimea, lipsa compasiunii, în universul celor care nu cuvânta, într-o paralela generatoare de forta expresiva. A apelat la alegorie, metafora, simbol, si le-a învesmântat cu podoabele limbajului plastic. Artistul si-a rostit crezul în fiecare tablou din acest florilegiu, dar s-a simtit dator sa-si faca cunoscute intentiile, aspiratiile, si într-o zicere talmacitoare, menita a calauzi publicul prin lumea celor care nu cuvânta, concluzionând: „... expozitia de fata propune multiple chei de interpretare, trecute prin filtrul rational si sensibil al artistului în postura unui observator obiectiv si subiectiv deopotriva, aflat în cautarea unor posibile raspunsuri si solutii referitoare la starea lumii în care traieste, cu toate problemele si riscurile cu care aceasta se confrunta, inclusiv cu cel al autodistrugerii”. Pictorul Adrian Stoleriu a ales aceasta formula de exprimare creatoare, pornind de la premisa, dovedita de mileniile omenirii, ca lumea celor care nu cuvânta, paradoxal, e o lume cuvântatoare. Deseori, mai elocventa în vorbirea ei decât cea umana. Sigur, cele doua regnuri nu sunt întotdeauna într-o armonie deplina, desi multe dintre animale au devenit prieteni ai omului. De-a lungul timpului, animalele au fost glasurile noastre si sunt glasurile noastre. Oamenii au apelat deseori la necuvântatoare sa le fie mesageri. Sa ne amintim, de pilda, de faptul ca la 1703-1705, marele carturar Dimitrie Cantemir a scris o carte memorabila, însemnând o ruptura, de fapt, în scriitura epica româneasca, „Istoria ieroglifica”, în care personajele apartin animalitatii. Autorul însusi era inorogul. Se regaseste în aceste pagini o fauna foarte bogata si extrem de pitoreasca, în acelasi timp, care zugraveste lumea înconjuratoare, moravurile si naravurile timpului. Dimitrie Cantemir recursese la alegorie pentru ca nu era usor nici în epoca sa se vorbeasca de-a dreptul în aceasta privinta. Nu-i asa?, mereu au existat constrângeri. Cenzura si autocenzura. Dar animalele le regasim si în fabule. Ale lui La Fontaine, cele ale lui Donici, din literatura româneasca. Si în aceasta specie animalele sunt purtatoare de cuvânt ale omului. Spun fara fereala adevaruri grave despre cei din lumea împrejmuitoare. O istorie îndelungata si un subiect manos. Îl regasim si în istoria picturii universale. Ba chiar a fost un subiect cu pregnanta semnificativa, as spune. Începuturile artei sunt cele rupestre, din pesterile cele vechi, care s-au pastrat pâna acuma, emotionându-ne de fiecare data cu sublimitatea plasmuirii miracolului artei din câteva linii, ce întruchipeaza esentialul inefabil. Sigur, istoria aceasta a picturii animaliere este o istorie în zig-zag, sa zic asa, cu reusite, dar si cu conventionalismul ce caracterizeaza puzderia de lucrari cu astfel de subiecte, reprezentari ce-au urmarit doar reproducere fidela. Abia mai târziu, odata cu evolutia artei, din baroc si dupa aceea, în perioada moderna, s-a reusit o detasare, o stilizare, o învestire de metafora si simbol, cu elemente uneori expresioniste si grotesti, dar strabatute de fiorul artei. De buna seama, animalele se regasesc mai ales în ceea ce înseamna natura moarta si sunt cu adevarat piese de mare rezistenta, veritabile capodopere ale artei universale. Din aceste capodopere, autorul, potrivit destainuirilor sale, s-a inspirat prin reverberari ce sunt ale sale. Un tablou din „Jocurile de putere” ne aduce aminte de o lucrare a lui Leonardo da Vinci, care se gaseste la Muzeul Czartoryski din Cracovia, „Doamna cu hermina”. Marii artisti au imortalizat în duh multe lucruri revelatorii din splendoarea dialogului dintre om si animal. În acest cadru tematic si stilistic se orchestreaza provocatoare expozitia lui Adrian Stoleriu. Se distinge dintr-o ochire prin virtutile picturale, învederând neîndoielnic ca pe acest tarâm artistul este firesc acasa la dânsul. Cu aceste unelte, mestereste folosite, artistul ne reda, transfigurat, framântarile din lumea în care traim. Framântarile dintotdeauna. Într-un tablou îsi striga disperarea, în altul îsi sopteste bucuria. E mânios, dar si tandru, pentru ca scenele acestea din lumea animala sunt ale unor confruntari fara menajamente, dar si ale unor duioase, ingenue, gesturi, ce pot impresiona privitorul pâna la lacrimi. Homo homini lupus, celebra zicere a lui Plaut, a definit dintotdeauna omenirea. Lupta pentru existenta din lumea animala si cea umana a fost una fara scrupule. Salbatica, cu monstruozitati caracteristice în batalia nemiloasa pentru supravietuire. Uneori parca mai umana între jivine. Despre asta gloseaza, tablou cu tablou, într-o ritmare cinematografica, expozitia lui Adrian Stoleriu. Te invita, amintindu-ti ca esti, cum spune Blaise Pascal, „trestie gânditoare”, sa rezonezi, sa nu ramâi inert la ceea ce are loc în jurul tau si sa încerci, cu mijloacele la îndemâna, sa schimbi cursul vremii. Demersul pictural al expozantului se circumscrie rostului artei, acela de a remodela interioritati sufletesti si a cataliza energii în directiile pozitive, ale binelui ziditor de lume mai dreapta. Mesajul e unul al luminii. Speranta si omenia de la un cap la altul. Ideile acestei vestiri a încrederii nu au venit doar din lumea picturii. I-a fost pictorului izvor de meditatie si lectura unei carti memorabile, cea a lui George Orwell, „Ferma animalelor”, scrisa în 1943, dar care nu a putut fi tiparita atunci, fiind interzisa de cenzura militara britanica, pentru ca vitupera revolutia bolsevica, ai carei protagonisti devenisera aliatii de razboi ai Marii Britanii. Pictorul a gasit echivalente plastice ce-l înrudesc cu viziunea orwelliana, dar într-o rostire proprie. Metaforele, alegoriile sale plastice capata originalitate si prin recursul la tezaurul de arta universala, cunoscut, decriptat, din care pictorul a preluat creator acele elemente ce consonau cu vederea sa creatoare. Ce organic sunt topite în creatiunile sale din „Jocuri de putere” ecouri din arta veche rupestra, ce transpar în fundalurile unora din aceste lucrari, cu aspectul lor poros, calcaros, de perete, aidoma celor pe care oamenii vechimilor au scrijelit întru durata faptuirea frumosului! În acelasi timp, în majoritatea pânzelor pulseaza zefirul luminii si al poeziei. E cuprins în albul ce constituie fondul multora dintre lucrari. Este aceasta o piatra de încercare pentru pictori, pentru ca exista prejudecata ca albul nu-i o culoare. Asemenea atâtor predecesori, Adrian Stoleriu ne demonstreaza însa ce bogatie de nuante poate ivi albul când îi cunosti valentele de profunzime. Albul din aceste tablouri are un potential expresiv nebanuit, si, mai ales, dezghioaca si înfloreste puritatea, e purtator de delicate sentimente. În aceasta înfatisare expozitionala culoarea alba alterneaza cu negrul, într-o împreunare de mesaj manifest, atragându-ne, prin limbajul artei, atentia la primejdiile ce planeaza asupra lumii, animale si umane, la un loc. Mereu, mereu, ni se sugereaza sa ne gândim la ratiune, la faptul ca oamenii sunt rationali si îsi dau seama ca nu pot merge dincolo de marginea prapastiei. Dar totul este posibil într-o clipa de orbire. Negrul si albul, culorile pregnante din „Jocuri de putere”, sunt metafore ale întunecimii ce viscoleste peste omenire, convietuind cu puritatea, hranitoare a sperantei niciodata pierdute. Pictorul se misca dezinvolt pe întreaga claviatura coloristica, dând la iveala alchimic fulgerari, ori soptiri, vifornite si tihne depline. Tonuri, semitonuri, doiniri, jeluiri, îmbucurarii, uimiri, toate starile si trairile lumi în alegorii rascolitoare, scoborând în fiinta cea privitoare cu adânci ecouri meditative. Poate datatoare de purtare noua, mai curata. Toate aceste nobile idei si vibrante pledoarii nu cad în pustie, pentru ca se calatoresc catre noi, iubitorii de arta, printr-o graire cu sonuri artistice convingatoare, asa cum numai arta este în stare sa o faca. Expozitia de întoarcere la matca ne dovedeste ca Adrian Stoleriu stapâneste uneltele picturii si are vocea sa singularizatoare. El a parcurs acea etapa principala si indispensabila, as spune, care este lectia desenului si a graficii. Pe aceasta temelie se construieste un artist. Sigur, deoarece a parcurs aceasta etapa, îsi poate permite tot felul de jocuri, poate face felurite experimente si îsi îngaduie libertati în scriitura plastica. Poate fi expresionist, abstractionist, constructivist, hiperrealist, spre a cita doar unele filiatii, dar izbuteste de fiecare data, având temelia casei lui. Ne arata ca pricepe iscusit sa coloreze rafinat, în arpegii cromatice insolite, sa astearna tusa focalizatoare. Este de asemenea un aspect fundamental al procesului de creatie, fara de care nu ai cum înainta pe drumurile sinuoase ale picturii. Scenele, nu foarte confortabil de privit prin substanta lor epica, sunt irizate de un lirism al unei poeticitati diafane, ce le scoate de sub cruditatea primara. Astfel s-a alcatuit viabil aceasta expozitie manifest, pledoarie pentru o lume mai buna, invitatie la întelegere si concordie. Demersul expozitional se rostuieste, ceea ce se cere mentionat, în modul specific artelor frumoase, adica povatuind prin înminunarea frumusetii.   Grigore Ilisei este scriitor, critic de arta si publicist