Cu Dragoş Pătraşcu despre arta lui Daniel Spoerri

Arta lui Spoerri poate fi privita ca o satira a societatii postmoderne dominata de consumerism. Spoerri face o explorare a societatii contemporane plecând de la banalul fapt de a mânca. Arta lui e o radiografie a societatii postmoderne aflata în goana acerba dupa placeri. Bucataria devine atelier si atelierul devine bucatarie… Stateam cu Dragos Patrascu la o masa la restaurantul La Motor, cocotati la etaj, avându-l drept chelner, dar si tovaras de chermeza pe inginerul Nucu, transformat între timp în patronul unui local, frecventat de foarte multi tineri, inclusiv de poetii O. Nimigean, Radu Andriescu si alti combatanti. Jos, într-o parte a restaurantului, se juca tenis de masa si biliard. Ceea ce ma fascina era atmosfera tinereasca. Aveam impresia ca urmaresc un film american din anii douazeci. Tinerii fumau, beau, jucau la masa cu dezinvoltura, manifestându-si bucuria sau indignarea, în functie de ceea ce le oferea jocul. Noi urmaream de sus toata aceasta scena, conversând pe marginea noilor tendintei ale artelor vizuale. - Nucu e un adevarat artist, spuse Dragos, cu fata brazdata de un zâmbet pisicher... Si pornind de aici, de la aceasta atmosfera de local retro, de la mâncarurile pregatite de patron pe care le aveam la masa, si facând o digresiune, Dragos Patrascu dezvolta o întreaga teorie a gastronomiei ce se învecina, dupa parea lui, cu noile tendinte ale artei pop, tendinte ce au ca punct de plecare instalatiile gastronomice facute cândva de celebrul artist vizual Daniel Spoerri-Galati, un evreu nascut în România, deci pe malul Dunarii, acolo de unde Rares Voda aducea în Moldova peste, si stabilit în Occident... - Am vazut lucrarile lui expuse la Viena, spuse Dragos. Erau fascinante. Cu totul si cu totul insolite. Prin modul sau de abordare cu totul neasteptat al realitatii, al fantasticului banalitatii, Spoerri a împins limitele formei de expresie a artei spre isterie si paroxism. Inventia sa e foarte simpla... Artistul invita oamenii la masa, asumându-si toata cheltuiala. Abordarea sa artistica a cucerit repede mediul artistic, dar si cel de business. În marile restaurante, literatii si artistii vorbeau de Spoerri. La unele dintre aceste mese participa însusi artistul, considerând pe oricine se aseza la masa oaspetele sau, tratându-l cu cea mai mare atentie. Punea o singura conditie: ultimele ramasite, paharele nebaute, firimiturile, farfuriile nesterse, servetelele folosite, cutitele murdare, furculitele si lingurile sa ramâna la locul lor. Dupa terminarea festinului, la care participa de obicei, dupa cum am spus, însusi Spoerri, venea o echipa de lucratori ce lipeau si conservau toate aceste resturi asa cum se aflau ele pe masa. Întâmplarea avea un rol determinant în aranjarea operei. Miza lui Spoerri era hazardul. Spoerri folosea mese colorate, farfurii cartonate, ce se ondulau luând uneori forme cu totul neasteptate. De scoici, de palarii, în care se mai putea vedea câte un schelet de peste, un cap de crevete împodobit cu mustati sau niste clesti de crab, patate de maioneza si mustar. Vesela folosita era si ea una cu totul speciala, aranjamentul fiind pregatit cu mare grija. Urma apoi festinul în sine. Si apoi, la sfârsit, conservarea. De fapt, numai finalul era lasat la voia întâmplarii. În rest, totul era extrem de bine regizat. Chiar si conversatiile sau controversele pe o anumita tema aveau un rol important, încarcând sau detensionând atmosfera. Ca sa nu mai vorbim de fondul muzical. Altfel mânuiesti cutitul si furculita ascultând Beethoven si altfel Mozart sau Pink Floyd. În materie de muzica, Spoerri avea gusturi cu totul stranii, combinând melodiile si ariile de opera între ele într-o asemenea maniera, încât nimeni nu-si dadea seama daca asculta compozitii vechi sau noi, ce-ti zgândareau sufletul si-ti zgâriau timpanele. Ei bine, toate aceste elemente de natura ambientala, dar si psihologica se transformau într-un produs artistic, cu tenta metafizica, punctat cu mult sos si multa ironie, mai groasa sau mai fina, în functie de temperamentul invitatilor. Prin urmare, pictura se facea mâncând. Masa în sine devenea o opera de arta. Dupa ce resturile erau fixate si conservate cu ajutorul unor substante speciale, mesele erau însurubate pe pereti, pe post de tablouri. Efectul era halucinant. Fiind un artist de succes, Spoerri avea mai multe resedinte. În Elvetia, în Italia, în Statele Unite, dar si în locuri exotice. Artistul explora de obicei mediile aristocratice. Dar mai apela, uneori, si la clientii de la azilul de batrâni sau la bolnavii aflati în spitalele de psihiatrie... Acesti invitati nu trebuiau sa respecte regulile impuse mediului aristocratic. Si batrânii de la azil, si persoanele cu dizabilitatii, dar si bolnavii de la clinicile de psihiatrie aveau toata libertatea de miscare. Unii mâncau cu furculitele, altii cu mâna, sau chiar cu picioarele. Mâncau nu numai bunatatile aflate pe masa, ci si parti din tablourile vechi expuse în sali. În fine, invitatii, dornici de senzatii tari, în special doamnele trecute de o anumita vârsta se puteau dedulci rupând câte un rest de prajitura din tablou, molfaind-o cu delicatete între gingii. Iar partea masculina, preocupata sa-si dezvaluie oriunde si oricând musculatura, rupând câte o ciozvârta de berbec încleiata pe fata de masa. Ma rog, si acesta poate fi un mod de-a consuma, la propriu, dar si la figurat, opera de arta. Mâncatorii de rahat, ma rog, colportorii aveau rezervata o masa speciala, poleita cu aur si argint. Spoerri avea un deosebit respect pentru aceasta casta, pe care o considera drept una de elita, întretinându-se îndelung cu fiecare invitat. Asezând mesele pe orizontala, de departe, aranjamentul era spectaculos. - Privindu-i compozitiile, aveau impresia ca totul e pictat, surâse Dragos. Ici-colo, mici partituri de Rembrandt, obtinute din firimituri. Dincolo, firimituri culese si asamblate în stil Gauguin, Renoir, Gustav Klimt, Braque, Manet, Degas, Picasso sau De Chirico. Alaturi, un detaliu savuros din Botticelli, iar pe peretele de vizavi câte un picior desprins parca dintr-un tablou de Bosch, Bruegel, sau de Goya. Ca sa nu mai vorbim de Arcimboldo, arta caruia poate fi considerata drept punct de pornire a instalatiilor lui Spoerri. Daca Arcimboldo facea portrete pictând în interiorul fetelor diferite fructe si legume, Spoerri a mers mai departe, si în loc sa picteze a facut colaje. Si la unul si la altul, rezultatul e spectaculos. În fine, cum sa va spun, continua Dragos, adresându-se atât mie, cât si lui Nucu, a adunat destul de mult grotesc; în spatele cortinei nevazute dupa care opereaza Spoerri se ascunde un magician, care simte si vede monstruos realitatea care-i e contemporana. Arta lui parodica e o sfidare la adresa omului modern, care îngurgiteaza orice, umilindu-si burdihanul. Chiar daca personajele lipsesc din tabloul final, le intuiesti mimica si gesturile. Nalucile lor fosnesc undeva prin spatiu. De la Spoerri si pâna la doctorul Moarte, care executa sculpturi din cadavrele achizitionate de la morga, nu e decât un pas. Ambii sunt promotorii artei post-moderne, împanate cu mult cinism si ironie mai mult sau mai putin macabra. Arta lui se învecineaza cu operele lui Rabelais sau Swift. Traim într-o societate pantagruelica, a matului gros, stimulat de reclame publicitare. Totul se consuma, totul e perisabil în timp, nu numai obiectele, ci si mentalitatile, si arta. Abundenta si perisabilitatea conceptiilor, a opiniilor, a modului nostru de existenta induc încetul cu încetul în mintea consumatorului un sentiment de eliberare, dar si de inutilitate a existentei. Arta lui Spoerri poate fi privita ca o satira a societatii postmoderne dominata de consumerism. Spoerri face o explorare a societatii contemporane plecând de la banalul fapt de a mânca. Arta lui e o radiografie a societatii postmoderne aflata în goana acerba dupa placeri. Bucataria devine atelier si atelierul devine bucatarie… Un bucatar bun trebuie sa fie întâi si întâi creativ si iscusit, asa cum un artist opereaza în atelierul sau cu ingrediente (fie ca acestea sunt materiale folosite pentru pictura sau sculptura), pe care le combina supunându-le (sau nu!), asa si bucatarul trebuie sa fie un artist ce se adreseaza papilelor olfactive si gustative, pe care le ridica spre suprema arta. Pictura lui e o muzica. O muzica ce se adreseaza altor simturi. El e parintele asa numite-i „eat art”, care-si gaseste rezonanta tocmai în modul nostru de-a trai câteodata la un mod paroxistic realitatea simturilor. Spoerri imortalizeaza obiectele, dar si resturile ramase de la masa, precum si mirosurile. Uneori atmosfera pe care o stârnesc instalatiile sale e impregnata de toxine, care ne afecteaza atât din punct de vedere fizic, cât si emotional, stârnind reactii din cele mai adverse. Plecând de la Spoerri, dar si la contemplatiile lui Dali asupra coproculturii, unii au vrut sa împinga experimentul mult mai departe, realizând tablouri din fecale provenite de la pasari, de la animale terestre si marine, dar si de la oameni. La un moment dat, adeptii lui Spoerri, în entuziasmul lor infantil, au propus ca instalatiile sale sa fie compuse din doua faze experimentale. Prima în care are loc festinul propriu-zis, urmat de procesul de conservare a resturilor si de asamblare a meselor pe pereti. Si a doua faza: invitatii dupa ce au îngurgitat bunurile de la cina sa treaca, unii în vomitoriu, amenajat dupa modelul celor antice, descrise atât de Platon, cât si de Petronius în Satiricon, altii într-un lavabou prevazut cu oale de noapte de diferite forme si dimensiuni. Nu se stie din ce motiv, desi initiativa lor a dat nastere la dezbateri aprinse în presa, experimentul, totusi, n-a prins teren, si asta pesemne din pricina faptului ca mirosurile pe care le degajau tablourile realizate erau pestilentiale... Dragos Patrascu ne expuse opiniile sale despre experimentele lui Spoerri si despre noile tendinte ale artei pop pe un ton cât se poate de serios. Din când în când, ce-i drept, un colt al mustatilor sale se misca în sus, iar altul în jos si pe fata lui serioasa se asternea palida umbra a unui zâmbet pisicher. Daca Dragos avea umor, atunci umorul lui trebuia cautat dincolo de mimica fetei sale si chiar dincolo de luminitele jucause ce-i sclipeau în ochi. Si eu, si întreprinzatorul Nucu l-am ascultat cu atentie, lasându-l sa-si expuna în voie ideile, fara sa-i punem prea multe întrebari. Din când în când, toti trei ridicam paharele si degustam din Cabernetul de Purcari, adus de Nucu, pe cai ocolite, de dincolo de Prut.   Nichita Danilov este scriitor si publicist