A locui româneşte (4)

Uimitorul simt al locuirii, aureolat de smerenie, demnitate si frumusete din adânc, a început sa fie înlocuit la începutul modernitatii de întâmplare, de arbitrar. Primul pas s-a întâmplat în interiorul comunitatii din nevoia de spatiu locuibil suplimentar fata de cel oferit de casa traditionala.  Dar ce este interesant de observat este ca acest prim pas nu a însemnat o despartire radicala la nivel planimetric si expresiv, ci o dublare a structurii cu tinda si doua odai, în salon cu patru camere. Este tipul de casa al micilor boieri. Un exemplu potrivit este casa parinteasca a lui Eminescu de la Ipotesti. Casa memoriala Mihai Eminescu - Ipotesti Chilii Manastirea Neamt Casa de târgovet - Ploiesti Alt pas îl reprezinta locuintele manastiresti, chiliile care din nevoia definirii unui spatiu sacru cu biserica în centru, a transformat locuirea individuala, în chilii unite de pridvoare, cu un nivel mai întâi si apoi cu doua nivele, cum putem vedea la manastirea Neamt. Casele boieresti si manastiresti au început sa înlocuiasca lemnul cu zid si sa primeasca influente stilistice evidente din afara culturii traditionale. Decisiva în despartirea de locuinta traditionala a fost evolutia satelor cu târguri periodice în târguri permanente. Alegerea locului de casa nu a mai fost posibila pe criterii spirituale, iar nevoia de a ocupa, din motive negustoresti, centrele localitatilor a dus la transformarea radicala a casei si la îndepartarea ei definitiva de viziunea sustinuta de cultura ancenstrala a satului. Practic, vesnicia a cedat locului înnoirilor permanete si radicale. Iar înnoirea permanenta înseamna efemer. O efemeritate devenita, încet, încet, schema temporala dominanta a vietii comunitare. Fenomenele acestea schitate în trasaturile lor esentiale s-au produs înaintea modernitatii românesti consolidata de Unirea din 1859. Unirea a însemnat deschidere la toate nivelurile societatii, a însemnat nasterea statului cu nevoie de identitate. Asa cum am vazut deja, arhitectura rurala si cea de târg nu a fost întelesa ca izvor de identitate. Prima generatie de arhitecti români, scolita la Paris, a întemeiat si scoala de arhitectura româneasca, iar primul stil arhitectonic prin care cultura româneasca se racordeaza la cea occidentala prin creatie specifica este neoromânescul marelui arhitect Ion Mincu. Sursele acestui stil vin din arhitectura veche de zid boiereasca, manastireasca, de târg, care, asa cum am vazut înghite în nevoia de functionalitate si reprezentativitate, noi si diverse forme. Casa Lahovary – Arh. Ion Mincu Vila - Arh. Octavian Doicescu Casa Cantuniari - Arh. Henrieta Delavrancea-Gibory Neoromânescul acesta, cu pitorescul potentat de evidente orientalisme, a fost cerut de toti cei care se revendicau din românitate, trimitându-si blândele-i raze stilistice pâna în zilele noastre. O perioada plina de efervescenta cautarilor identitatii locuibilitatii românesti este perioada interbelica. Sub influenta arhitecturii moderne, renumiti arhitecti români au cautat în spiritul locului scânteia de originalitate prin care arhitectura dinlauntru sa ia chipul dorit de comunitate. Ion Mincu, Petru Antonescu, G.M. Cantacuzino, Octav Doicescu au descoperit cai, personale desigur, spre sufletul românesc. Pe lânga ei, alte generatii de arhitecti scoliti acum în scoala româneasca de arhitectura par sa fi înteles valentele uimitoare ale arhitecturii românesti care pentru unii a putut fi sursa de inspiratie. În fapt, ideea realizarii unui muzeu national al satului se bizuie pe recunoasterea valorii lui universale, dar si pe sentimentul tragic al disparitiei lui definitive. Vesnicia s-a nascut la sat, dar nu se va mai întoarce niciodata în el, si nici în alt loc. Astazi nimeni nu are nevoie de vesnicie. În loc de sfârsit Peste frumusetea satului românesc au trecut doua razboaie mondiale, o modernitate insensibila la valorile lui, un comunism distrugator, indiferent la traditie, toate acesta nu au reusit sa-l distruga, sa-l scoata definitiv din spatiul real, l-au scos însa din sufletele noastre. Semnalul de alarma îl trag strainii dornici sa traiasca autentic, noi, românii în schimb, cautam modele aiurea în lume. Cum sa fie altfel daca nu mai avem scoli românesti de arhitectura, prin urmare arhitectii scoliti în tara sunt învatati doar în slefuirea formelor fara fond, doar în obtinerea spectaculosului de bâlci, de vreme ce institutiile publice comanditare de arhitectura vad în ea doar nevoia functionala si habar nu au ca arhitectura este în primul rând spiritualitate, de vreme ce dezvoltatorii imobiliari si orice persoana care îsi doreste o casa nu are în minte decât modele fara continut, neîntelese pentru ei, aduse de prin strainataturi? Case noi în centrul Iasului Nimeni nu pare sa înteleaga ca fara arhitectura româneasca ne pierdem sufletul distrugând în acelasi timp mostenirile, parasite astazi cu atâta superficialitate, indiferenta si nevrednicie.   Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului