Cum e să lucrezi într-o universitate (şi să participi la alegeri)

Ethosul universitar nu e lipsit de prapastii, dupa cum s-a spus deja de mai multe ori. El arata însa, în acelasi timp, importanta ragazului pe lume, valoarea greselii îndreptate în raport cu obsesia succesului constant, a curajului fata de prudenta, a libertatii de gândire fata de vânarea temelor de cercetare „actuale” si „banoase”. În ultima instanta, a individului raspunzator de propria sa aventura academica în raport cu o colectivitate în care s-ar putea ascunde cu usurinta. Zilele trecute, Universitatea din Zürich a anuntat ca se retrage din vestitele clasamente ale institutiilor de învatamânt superior. Mai exact, din cel în care ocupa locul 80 din lume (Times Higher Education). Nu este singura: la fel a procedat si Universitatea din Utrecht, care în 2023 era pe locul 66. Bineînteles, unele universitati din România au jubilat: iata ca aceste clasamente (în care ele nu exista, de fapt) nu au nicio relevanta. Stiam noi ce stiam, de aceea nu ne-am batut capul prea tare. Ele uita însa, pe de o parte, ca una este sa iesi în mod voluntar dintr-o competitie când esti pe primele locuri si alta e sa nu fii nici selectat sa participi. Pe de alta parte, motivele pentru care aceste clasamente sunt puse în discutie nu dezvaluie nicio virtute ascunsa a mediului academic românesc. Ci dimpotriva. Argumentele pe care le-am gasit în presa elvetiana care anunta evenimentul sunt mai importante decât faptul în sine. Cel mai des întâlnit este ca aceste clasamente sunt mai degraba atente la cantitatea, nu la calitatea „productiei” stiintifice care rezulta din cercetarile profesorilor. La fel, la numarul studentilor, al cadrelor didactice etc. si nu la valoarea lor. Era evident: de aceea si principiul acestor clasamente este scientometria si nu iubirea de întelepciune. Un alt argument a fost acela ca astfel de clasamente încurajeaza practici îndoielnice de accedere si de urcare în ele. De exemplu, un punctaj mare este obtinut daca ai în rândul cadrelor didactice laureati ai Premiului Nobel. Or, e greu sa convingi un astfel de om sa vina la Iasi, Bucuresti sau Târgoviste, sa dea concurs si sa locuiasca cu chirie în oras. Prin urmare, ademenesti câte unul cu mici si vin de tara, îi arati o mânastire, îl faci sa petreaca o saptamâna „la noi”, îl agati cumva în statul de functii si gata, criteriul este îndeplinit. Marile universitati occidentale s-au revoltat, pe buna dreptate, dupa cum s-au revoltat si împotriva alegerii unor criterii în defavoarea altora sau împotriva metodologiei învaluite în mister. Dar dincolo de toate acestea, evenimentul spune ceva despre felul de a fi al celor care îsi petrec viata într-o universitate. Profii, cum li se zice, au o rezistenta teribila la modul de viata „corporatist”, cu deadline-uri si standarde ferme de îndeplinit. Nu poti sa ceri unui cercetator sa livreze, constant, doua articole pe an, pentru ca e posibil ca într-un an sa nu aiba nimic de spus. În celalalt an ar putea sa scrie trei, nu doua, dar deja dupa primul an, dojana este inevitabila. La fel, 100 de studenti nu sunt mai buni decât 10, decât poate în ochii unui minister cu ochelari de cal, preocupat doar de împartirea banilor putini pe care îi are la dispozitie. Dar în viata, astfel de numaratori nu sunt nicicum relevante. Ca o consecinta, profii sunt rezistenti si la tipul de competitie pe care îl presupune piata. Printre altele, bântuiti de narcisism (dupa cum pe buna dreptate vorbea si profesorul Mircea Miclea), nu accepta sa fie mereu comparati între ei, ca la un continuu concurs de frumusete. Ethosul universitar nu e lipsit de prapastii, dupa cum s-a spus deja de mai multe ori. El arata însa, în acelasi timp, importanta ragazului pe lume, valoarea greselii îndreptate în raport cu obsesia succesului constant, a curajului fata de prudenta, a libertatii de gândire fata de vânarea temelor de cercetare „actuale” si „banoase”. În ultima instanta, a individului raspunzator de propria sa aventura academica în raport cu o colectivitate în care s-ar putea ascunde cu usurinta. Desigur, toate acestea pot duce si spre disparitia universitatii într-o lume care nu i-ar mai întelege sensul sau, mai ales, eficacitatea. Dar pot duce si la capatarea privilegiului pe care l-ar putea avea universitatea în inima unei culturi care s-ar lasa schimbata launtric de idealurile ei. *** În ultimele saptamâni au avut loc la UAIC alegeri pentru functia de Rector. Ethosul despre care vorbeam mai sus s-a facut vizibil si în desfasurarea lor. Profii nu au acceptat sa fie ademeniti cu certitudini, dupa cum au avut si curajul de a-si dori, în mod firesc, o schimbare. Caracterul ezoteric al puterii si frica de unele consecinte pecuniare nu au intimidat peste masura, iar politetea nu a exclus fermitatea alegerii. Pe scurt, functia nu a batut gradul, de unde se vede ca profilor nu le-a placut armata. Ce va fi, vom vedea. „Deocamdata avem motive sa fim optimisti”, spunea profesorul Eugen Munteanu si ma alatur spuselor Domniei sale.