Câteva chestiuni de limbă

Un factor ce produce efecte neasteptate este lenea, sau – daca preferati – comoditatea. E un reflex normal la vorbitorul unei limbi sa gaseasca solutii economicoase, sa recurga la prescurtari, la sigle etc., însa si aici se produc derapaje ajungându-se la un limbaj ermetic, un fel de cod accesibil doar initiatilor. Ce limba româna se vorbeste azi în România? Raspunsul nu e simplu. As spune ca se vorbesc, de fapt, nu una, ci mai multe limbi române (scuzati-mi exprimarea putin cam fortata). Politicienii vorbesc, cu putine exceptii, o lipsita de surprize limba de lemn. Nu numai ca discursul lor e lemnos, dar, când primesc indicatii de la partid, ceea ce se întâmpla foarte des, spun toti acelasi lucru. O alta ipostaza ar fi limba vorbita la televiziune. Si ea este, în fond, o limba de lemn, în care prioritate au cliseele, formularile previzibile. Ma întreb adeseori daca tinerele si tinerii ce apar pe post de „reporteri” au fost scoliti undeva, daca au citit vreo carte si daca au notiuni elementare de gramatica. Si politicienii, si „profesionistii”(?) de la TV spun acum, invariabil, „douazeci si unu de persoane”. Daca i-ai atentiona ca e incorect cu siguranta ca s-ar uita cu neîncredere si mirare la tine. O a treia ipostaza este „romgleza”, adica invazia anglicismelor pe filiera americana. Se practica mult varianta pe care as numi-o „hibrida”, când cuvintele englezesti stau alaturi de cele românesti în aceeasi fraza. Doua exemple, culese de pe o retea de socializare, doua exemple printre nenumarate altele: „incredible things today: Jannik Sinner l-a batut pe Djokovic”, „pozele nu-s de azi, fiindca am fost prea stunned sa mai pozez”. Exista, apoi, româna ignorantilor. Daunezi, la TV, în dialogul dintr-un film american aparea cuvântul „sommelier” (cuvânt frantuzesc, e drept); ei bine, el a fost tradus „somalezul”. Astfel de greseli si confuzii sunt frecvente, tradând lipsa culturii generale si, în definitiv, lipsa de profesionalism. La limita, se ajunge la ceea ce as numi „româna ininteligibila”: vad subtitrari la filme realizate, mi s-a spus, prin traducere automata. Rezultatul este catastrofal. O doamna care îsi câstiga pâinea facând traduceri de dialoguri pentru diferite posturi TV îmi spunea ca e foarte îngrijorata întrucât se pare ca, din ratiuni de economie, se va recurge tot la mult la traducerea automata. Perspectiva ma face sa ma crispez. Un factor ce produce efecte neasteptate este lenea, sau – daca preferati – comoditatea. E un reflex normal la vorbitorul unei limbi sa gaseasca solutii economicoase, sa recurga la prescurtari, la sigle etc., însa si aici se produc derapaje ajungându-se la un limbaj ermetic, un fel de cod accesibil doar initiatilor. „Navigând” pe Facebook dau la tot pasul peste vocabule ezoterice de genul dap, mno, bro, yep, nah, bah, yeap, nope, lol. Mi-a trebuit ceva timp ca sa descifrez codul si sa înteleg acest limbaj pe care cu bunavointa îl putem numi articulat. Constat, de asemenea, ca mai nimeni nu mai spune „trebuie”, ci „tre” („tre sa merg”, „tre sa fac” s.a.m.d., asa apare acum, foarte des, si în subtitrarile la filme). La fel, s-ar parea ca nimeni nu mai zice „multumesc”, înlocuit cu (destul de antipaticul, dupa parerea mea) „multam”. Semnalez, în fine, un fenomen care a capatat dimensiunile unei epidemii. Domnisoare, doamne si domni de buna conditie, intelectuale distinse si intelectuali subtiri nu mai spun eu, ci „io”: „io cred ca regizorul a gresit când…”, „io voi merge cu siguranta la concert”, „io l-am avertizat ca…” etc., etc. Ce mecanism psihologic a declansat si întretine acest proces, nu stiu (mai ca era sa spun: „io nu stiu”). Am descoperit pe un blog o postare mai veche a cuiva care încerca o explicatie: la origine ar fi optiunea unui talentat prozator mort foarte tânar, Sorin Stoica, în viziunea caruia „eu” este pretios si prafuit pe când „io” ar avea ceva „viril-românesc”(?), sincer, transant, la care se adauga o doza de autoironie. Recunosc ca argumentele nu ma conving. Nu vad nici virilitatea, nici autoironia, poate doar un soi de cochetarie gratuita. Si, la urma urmelor, a devenit oare anacronic si ridicol sa vorbim corect?