O Hidră pentru toţi

Spre deosebire de primarii anteriori, Mihai Chirica aloca fonduri din bugetul primariei pentru o diversitate de activitati culturale. Nu fara a stârni controverse, însa. Asta nu este însa o problema pentru un om politic, caruia polemica si agitatia publica nu pot decât sa-i aduca puncte electorale, iar pentru iubitorii de cultura, dezbaterea este vie si binevenita. Sunt ani de când am tot obosit sa spun ca „finantarea culturii din bani publici este o problema în egala masura politica si morala. Ea ridica, din capul locului, întrebari privitoare la statutul si rostul culturii în cadrul politicilor publice generale ale unei autoritati administrative de rang local, regional sau national. Pe scurt, întrebarea este de ce ar trebui autoritatile sa finanteze cultura si, mai ales, cu ce pret se face aceasta operatiune daca se întâmpla sa fie conditionata în vreun fel libertatea creatorului. Formal, orice finantator al culturii va afirma ca nu se atinge de libertatea de expresie a creatorilor, bineînteles. Practic însa vedem ca nu exista o finantare în alb, per se, ci doar alocare de fonduri cu tinte precise, fie ele obiectivele de imagine ale finantatorului (în care administratorul vremelnic se comporta cu banii tuturor ca si cum ar fi din propriul buzunar!), fie, în cazul structurilor autoritariste sau dictatoriale, comenzi clare cu scopul de a promova ideologia sau figura conducatorului. Nu ar trebui sa uitam asta. As reaminti, dincolo de istoria milenara a mecenatului, ca finantarea culturii din bani publici si, pe cale de consecinta, instituirea unui minister al culturii începe de la Mussolini, cu al sau MinCulPop (Ministerio della Cultura Popolare), înfiintat în 1935, cu misiunea de îndoctrinare si propaganda prin intermediul culturii (în special prin cinematografie) care a fost reluata integral si în România comunista dupa modelul bolsevic, ca sa nu mai amintim aici de masinaria cinematografica perfectionata nazista, cu Leni Riefenstahl ca figura de prora. Acest tip de structuri politice extreme înregimentau pe fata si alocau finantari discretionare pe principiul utilitatii propagandistice pentru regim a produselor culturale respective, indiferent de valoarea intrinseca a acestora (bunaoara, poetul proletcultist Mihai Beniuc era milionar gratie publicarii unor texte inepte, la fel ca si talentatul Marin Preda, cel care a scris «Delirul» la comanda de partid, încasând drepturi de autor de 880.000 de lei, în conditiile în care salariul mediu era, în anii 70, de 1.700 lei). Acest mecanism de finantare, în care guvernul dadea bani celor care faceau servicii regimului, a ramas înca profund înradacinat în mentalul colectiv. Mai nou, cultura a devenit de multe ori un pretext pentru furat bani, dupa sistemul celorlalte alocari din România astfel încât dilema ramâne perfecta: fie ca sunt, fie ca nu sunt suficienti, banii tot trebuie sifonati! Mai ales în contextul în care si astazi exista o exasperare a creatorilor, în special a celor cu simpatii stângiste, care revendica acest drept clamând ca statul are obligatia de a sprijini cultura, de a oferi stipendii artistilor, de a întretine institutiile si de a finanta filmele. Abordarea pragmatica a statelor anglo-saxone (care lasa cultura prada jocului pietei si a investitiilor private) este orgolios contrabalansata de Franta, tara cu cele mai mai mari alocari bugetare pentru cultura, care invoca, în negocierile economice din UE si în tratatul cu S.U.A., «exceptia culturala» în privinta finantarii productiilor cinematografice din bani publici, pozitie integral sustinuta si de tinerii regizori de succes din România. Este aceasta pozitionare oare o ramasita a vechiului statut al filmelor ca instrument de propaganda, care se cuvenea sa fie platite de la bugetul de stat sau reprezinta o perspectiva interventionista în favoarea produselor culturale de avangarda, novatoare, care nu pot intra în categoria bunurilor culturale realizate cu investitii private, pentru profit. Exista opinia, larg raspândita, ca, de fapt, nu numai cinematografia, ci chiar toate artele ar trebui tratate ca o exceptie culturala ce trebuie finantata din bani publici. E o întrebare care ma framânta si pe mine, într-adevar, si careia îi voi încerca un raspuns cu un alt prilej mai ales în contextul în care formarea publicului viitor este, cu adevarat, o urgenta educativa pentru orice guvern civilizat. Daca în privinta subordonarii ideologice lucrurile sunt clare astazi si e limpede (în ciuda necrutatorului razboi mediatic la care suntem partasi, vrem, nu vrem) ca nu mai poate fi vorba de propaganda în productiile artistice contemporane, sau, în orice caz, de propaganda dirijata direct, în ceea ce priveste implicatiile subiective ale finantarilor, lucrurile stau înca extrem de rau în România si ar merita o tratare mai detaliata a acestui subiect”. Bunaoara, un proiect de expozitie pe strada a unor lucrari de arta contemporana a stârnit o serie de reactii care ar merita a fi discutate dincolo de chestiunile de gust pe care orice artefact, rod al inspiratiei artistice, le stârneste inevitabil. O spun si eu, alaturi de alti câtiva, de multi ani: publicul eminamente conservator al Iasului trebuie expus si la evenimente de arta contemporana, nonfigurative sau care necesita „mediere culturala” si, da, proiectul de aproape trei decenii al lui Matei Bejenaru de a face din Baia Turceasca un centru de creatie si dezbatere pentru arta contemporana s-ar cuveni a fi dus la bun sfârsit, indiferent daca programul lui ar fi cu impact la public sau doar o agora a specialistilor în domeniu. Chiar daca, de regula, asemenea centre din lume sunt incubatoare anticapitaliste si promotoare a unui neoproletcultism cu esarfa de casmir, ele tot trebuie sa existe. Desi nu-mi sunt neaparat dragi, aceste baricade ale neomarxismului artistic, bonjurist si revansard, trebuie sprijinite si, da, trebuie finantate si ele din bani publici. Pentru ca altfel, balanta optiunilor culturale ramâne dezechilibrata, iar o societate deschisa trebuie sa asigure spatii de exprimare pentru toate gusturile. Sigur ca asta nu va împiedica mamaicile stupide sa izbeasca cu papornita în „întruchiparile satanei”, dar va face ca oferta artistica sa fie mai complexa, iar orizontul cultural al unui oras „care inspira creatia si miscarea” sa fie suficient de larg ca sa ajunga la toata lumea. Capacitatea critica de a judeca valoarea artistica e o cu totul alta problema si o sa lasam aceasta chestiune pentru alta data. La fel ca si analiza izului ideologic pe care un distins critic si universitar iesean, cel mai important teoretician marxizant al câmpului cultural si al implicatiilor sociale ale artei noi, îl detecta la amintitul proiect cultural de mobilier (artistic) stradal. Îl identifica, desigur, de pe pozitii partinice, cum s-ar spune în jargonul propagandistic potrivit, dar nu chiar fara îndreptatire. Dar asta este, fireste, o controversa cu o anvergura mult mai mare decât micile întepaturi electorale. În orice caz, în ce ma priveste, salut diversificarea ofertei culturale chiar daca admit ca o pregatire mai riguroasa a explicarii contextului si a mizelor artistice asumate de artistii contemporani nu poate decât sa ajute la rafinarea unei perceptii mai nuantate a sculpturilor respective. Oricum, Slava Domnului!, fata de taraba lovita de trasnet aruncata acum vreo câtiva ani pe pietonalul din fata Manastirii „Trei Ierarhi”, actuala editie din Luna sculptorilor români la Iasi reprezinta un progres vizibil. Cât despre de-acum celebra „Hidra” scoasa deja la licitatie la Artmark („Thanks Iasi pentru publicitate!”), eu i-as propune fara ezitare domnului primar si Consiliului local sa o cumpere imediat si sa o expuna în rondul de la intrarea în Parcul Expozitiei, în locul statuii fostului ocupant sovietic, darâmata de Simirad. Cu o instalatie imersiva de rigoare care sa îi introduca pe suveranistii lasi de Iasi (tacuti ca lebedele în fata imprecatiilor baloase ale dementului Medvedev) în mediul lor amniotic, hranitor: barbaria rusa! Pe scurt, foarte bine ca se dau bani publici pentru finantarea de evenimente culturale, iar daca oamenii politici care ajuta la diversificarea ofertei culturale apar la taiat de panglici, nu mi se pare ceva atât de strigator la cer. Mi se pare mult mai importanta cresterea lenta a calitatii acestor evenimente decât argumentele pentru taierea fondurilor din motive de scandal estetic sau de omenesti resentimente. În concluzie, dati hidra la toata lumea, sa ajunga!   Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor