Un muzician vizionar: Richard Oschanitzky (I)

Iata un nume intrat din nou, începând din 1999, în atentia publicului si a muzicienilor români datorita Festivalului International organizat de TVR Iasi mai întâi cu contributia filialei din Iasi a Deutsches Zentrum. „Din nou” pentru ca, din 1955 pâna în 1979, Richard Oschanitzky a fost o speranta a muzicii românesti, un caz special, o prezenta constanta în lumea artistica româneasca, o legenda.  Nu sunt cuvinte mari, formule menite sa atraga atentia, ci patru segmente ale realitatii argumentate progresiv de documentele ramase la dispozitia oricui a fost interesat, adapostite în arhive publice, în colectii particulare putin sau deloc accesibile. Sperantele profesorilor Conservatorului din Bucuresti au fost explicabile mai întâi pentru ca Richard Karl Oschanitzky senior, tatal muzicianului evocat aici, (1901-1971), era cunoscut din perioada interbelica a secolului XX datorita solidei pregatiri la Academia de muzica din Viena, la institutii de învatamânt din Germania (în Würzburg a studiat compozitia cu Arnold Schönberg!), ca dirijor al Teatrului de opereta din Viena, al Operei din Straslund, al Casei de filme „UFA” din Berlin, al orchestrei Operei maghiare din Cluj, al orchestrei simfonice din Timisoara. A compus, printre altele, muzica unor spectacole de teatru (inclusiv pentru Nationalul iesean), a fost un apreciat profesor de teorie, solfegiu si armonie. Toate acestea erau binecunoscute la Bucuresti, iar compozitorul, profesorul Mihail Jora, membru în comisia de admitere în Conservator la examenul din 1955, l-a privit cu mult interes pe Richard Waldemar Oschanitzky junior. Curiozitate sporita de vestea ca tânarul de 17 ani cântase în Domul din Timisoara partitura de orga din „Gloria”, parte a Missei în fa minor, lucrare proprie. Atunci s-a aflat ca Oschanitzky junior mai scrisese romante pentru voce si pian, lied-uri, un Bolero pentru vioara si pian, piese corale. Valoarea acestor lucrari, desigur în relatie cu tineretea autorului, tehnica si expresivitatea interpretului la orga si pian au impresionat comisia, care i-a acordat note maxime, Oschanitzky intrând pe primul loc la clasa de compozitie a lui Mihail Jora. Semnificativ este ca temperamentalul, intempestivul pedagog, ce nu îsi reprima ironiile acide, nu ezita sa arunce temele de pe masa daca le considera gresite, nu a avut niciodata o reactie negativa, de nici un fel, în cazul lui Oschanitzky. Incoruptibil, fara a tine seama de relatia tata-fiu Oschanitzky, Mihail Jora a propus Editurii Muzicale publicarea unor lucrari ale compozitorului-senior, si-a apreciat studentul la superlativ pentru cunoasterea deplina a tehnicilor de compozitie retinute de istoria muzicii, pentru rapiditatea definitivarii lucrarilor. El însusi pianist (astazi înregistrarile audio conving ascultatorul exigent prin finetea tuseului, prin expresivitatea ponderata dar emotionanta), Mihail Jora a fost impresionat de cultura muzicala vasta a studentului sau, de stralucirea tehnicii instrumentale, de uimitorul talent improvizatoric, ce îi permitea sa inventeze în orice stil. Important este ca la doar 18 ani lui Oschanitzky i s-a acordat premiul I la concursul de lucrari vocal-simfonice destinat studentilor ca apreciere a cantatei „Für dich, Republik”, iar în 1959 cele Sapte cântece pentru bariton/ mezzosoprana si orchestra de camera „Cântarea iubirii”compozitorului i s-a atribuit unica bursa „Enescu” din acel an. Pâna acum am evocat cu maxima concentrare prima perioada a unui destin artistic exceptional – perioada sperantelor justificate. Ar merita redate aici macar doua-trei amintiri despre cel ce îsi fascina colegii improvizând la pian conform oricarui stil îi dicta inspiratia de moment, capacitatea cu adevarat rara de a descifra la prima vedere partituri simfonice complicate – totul cu o usurinta, cu o naturalete sporita parca de zâmbetul ce îi staruia pe chip în urma unei formule compozitionale, a unei rezolvari armonice surprinzatoare, inteligente. Cazul special Richard Oschanitzky l-au constituit doua adversitati pentru regimul comunist, dupa 1948: muzica academica si jazz-ul.  Mostenind de la tatal sau deschiderea spre valorile tuturor genurilor muzicale, Richard Oschanitzky a cultivat cât a fost student si jazz-ul american. Daca prezenta sa ca pianist într-un club de jazz din Timisoara natala a fost mai putin observata, momentele improvizatorice în Conservatorul bucurestean din anii 1957-’59 au stârnit reactii negative, devenite contondente îndata ce autoritatile au reluat în 1958-’59 procesele politice. Teama ca vântul de libertate ce afectase recent trei state comuniste (fosta Germanie de Est, Polonia si Ungaria) sa nu ajunga în România, nevoia de a convinge „fratele mai mare” de la Moscova sa-si retraga linistit trupele de ocupatie de aici au fost motivele revenirii la masurile punitive un timp anulate. S-au redeschis dosare, suspiciunile au devenit din nou motive pentru actiuni contondente de amploare. În domeniul artei, muzicieni, actori, oameni de litere, plasticieni renumiti au fost supusi unor procese politice umilitoare, de întunecata amintire. Daca un compozitor, pianist si profesor de valoarea lui Mihail Andricu, apreciat cu multe premii, cu distinctii oficiale, a devenit „eroul” unui proces politic rasunator, amplu reflectat în presa anului 1959, cu atât mai mult un simplu student, si el mult apreciat oficial, nu a putut scapa de tavalugul politic. Amândorura li s-a reprosat cu vehementa orientarea spre directii stilistice occidentale neconforme proletcultismului înca valid, legaturile cu bibliotecile ambasadelor straine, interesul pentru jazz. A fost adevarat: Mihail Andricu îsi pastrase relatiile cu Franta, unde în perioada interbelica scrisese articole în importanta revista europeana „Jazz Hot” (fiind primul român prezent într-o publicatie de specialitate vest-europeana!), continua sa primeasca de la muzicieni importanti (cum a fost André Hodeir) discuri, partituri, alte documente muzicale. Multi compozitori importanti dornici sa se informeze în privinta actualitatii ocidentale au participat în tinerete la întâlnirile din casa lui Mihail Andricu, unde nu politica, ci muzica a fost subiectul interesului. Richard Oschanitzky, ignorând, la cei 20 de ani ai sai, pericolul apartiilor publice ca pianist de jazz, a acceptat invitatia de a cânta în seara de revelion 1958-’59 la resedinta ambasadorului Egiptului în România. De parca s-ar fi dorit oficial confirmarea semnificatiei negative a numarului 13, procesul sau politic s-a desfasurat la 13 mai 1959. Bineînteles, nu i s-a reprosat ca a cântat jazz în acea noapte (nu se putea risca o „sincopa” în relatiile României cu un alt stat), ci presupusele legaturi ale tatalui sau cu autoritatile românesti pronaziste din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca dirijor al orchestrei simfonice din Timisoara. A fost evident ca Oschanitzky senior, în calitate de dirijor al unei orchestre, nu a facut politica, asa cum nu au facut politica în deceniile urmatoare, pâna în 1989, nici unul din dirijorii orchestrelor simfonice din tara. În pofida argumentelor logice, de bun simt, ordonate în fata multimii de studenti si profesori, Richard Oschanitzky a fost exclus din Conservator, privat si de posibilitatea de a-si câstiga existenta ca simplu pianist.   Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor